Tot un drac - logo

luni, 30 aprilie 2012

Festudis

Când eram mai tânăr, prin facultate mai exact, abia aşteptam să vină căldura. Și nu datorită faptului că nu-mi place frigul, ci mai mult pentru că venirea căldurii coincidea cu evenimente studenţeşti. Şi, aşa cum încă mi se pare normal, evenimentele studenţeşti din acea vreme erau mixul perfect de cultură, distracţie şi bere. Dintre toate, FestudIS era de departe cel mai de amploare eveniment. Pe parcursul unei săptămâni reuşeam să-mi încânt simţurile cu filme, concerte, teatru, petreceri şi voie bună. Datorită varietăţii mari de acţiuni organizate oricine îşi putea alege să facă ce-i place. Şi astfel puteai descoperi oameni cu aceleaşi pasiuni, aceleaşi interese şi, mai ales, aceeaşi deschidere specific studenţească spre nou şi plăcut. 

Eu unul am apreciat mereu concertele în aer liber şi piesele teatrului Ludic. Acum, când nu mai sunt student îmi doresc să pot simţi din nou acel sentiment de "pierde-vară", acea libertate boemă cu care mă duceam să văd o piesă. Nu conta că e bună sau proastă, că e veche sau nouă. Cel mai important era că acolo mă simţeam bine. Ştiu că nu e un sfat bun, dar pentru mine săptămâna FestudIS era acea ultimă zvâcnire de protest împotriva şcolii, era acea perioadă de libertate în care nu călcam la nici un curs şi nici prin cap nu-mi trecea să arunc un ochi către iminenta sesiune.

N-am făcut niciodată parte din grupul de organizare al FestudIS, dar am organizat alte evenimente studenţeşti. Şi de aceea am o deosebită apreciere şi un enorm respect pentru copiii care dau piept cu lumea şi reuşesc, aproape fără nici un fel de experienţă să organizeze şi să ţină în frâu un eveniment de o asemenea amploare. Bineînţeles, greşeli sunt, dar cine nu greşeşte nu e om. Iar la final, când se trage linie şi are loc şedinţa de recapitulare şi evaluare, eu sunt sigur că toţi pleacă acasă cu inima împăcată şi cu gândul că a ieşit ceva fain.

Eu am să vă transmit dinainte de a începe evenimentul: "Bravo, băieţi!"

luni, 23 aprilie 2012

Concurs Kamikaze de încurajare a lecturii la om

Într-un final, mi-au venit cărţile de la Kamikaze. De ceva vreme particip la un concurs online de pe site-ul lor numit "Concurs Kamikaze de încurajare a lecturii la om". În fiecare săptămână cei din redacţie adresează o întrebare şi "cel mai cel" răspuns este premiat cu o carte. Eu am câştigat de trei ori în ultima lună aşa că am primit cele trei cărţi vineri:


Cei de la Kamikaze au fost atât de răbdători încât mi le-au trimis de două ori. Prima dată prin Poşta Română şi a doua oară prin curier. Nu de alta, dar prima dată am primit înştiinţarea de colet în cutia mea poştală la două zile după ce cărţile au ajuns înapoi la redacţie. Probabil poştaşii erau la o poştă. A doua livrare, prin Sameday Curier a avut succes, dar numai după câteva telefoane şi schimbări de adresă de livrare. Eh... poveste lungă.

Dintre cele trei am început să citesc deja Ghidul Leneşului. Sunt surprins de câtă muncă e nevoie pentru a scrie o carte despre lene. În ansamblu, este o lectură uşoară ce incită la lenevit pe atât de multe nivele, încât weekendul meu a fost unul foarte relaxant.

Mulţumesc din nou celor de la Kamikaze şi sper să mai câştig şi în viitor. Nu de altceva, dar trebuie să umplu biblioteca, iar pdf-urile sunt mai mici decât raftul şi zgârie retina într-un mod neplăcut.

vineri, 20 aprilie 2012

Despre sensibilitatea caracterului uman

Tu ce ai face dacă vezi un om accidentat, un om care zace rănit pe jos, un om care are nevoie de ajutor şi a cărui viaţă depinde de asta? Îl ajuţi, nu? Cauţi să dai primul ajutor, suni la 112, tot tacâmul. Ei bine, am reuşit să fiu uimit pentru a nu ştiu câta oară, văzând filmuleţul de mai jos.


În imagini se vede o persoana întinsă la pământ, rănită în urma unui accident rutier şi o mulţime de gură cască în jurul ei. Dintre toţi, două persoane caută în poşeta de lângă persoana rănită. Iniţial am crezut că, într-un exces de zel, se uită după documente sau date de contact pentru a informa familia, deşi asta nu e treaba lor. Dar la minutul 1:30 m-am lămurit. Nu e altceva decât jaf pe faţă. Femeia de etnie rromă (ca să fiu politically correct) ia ceva din poşetă şi bagă în sân.

Am rămas consternat la vederea umanităţii de care dă dovadă ciorditoarea... sau mai bine zis, la lipsa ei. Cum poţi să faci aşa ceva? Cum e posibil să vezi un om suferind iar tu, un alt om, să te gândeşti: "Ia să vedem ce are de valoare!" Care e următorul pas? Dacă s-a ajuns până aici, mă gândesc că o să fim ca vulturii. Cum vedem un accident pe stradă, ne repezim la victimă să-i luăm tot ce are de valoare. Şi de ce să ne limităm doar la poşetă? Scot patentul şi-i scot plombele, poate sunt din aur. Sau bag brişca şi recoltez un rinichi, dar numai dacă am lada frigorifică la mine.

E deplorabil stadiul la care am ajuns noi, ca societate. Mi-am amintit cu ocazia asta de un videoclip de la B.U.G. Mafia care descrie aceeaşi situaţie:

joi, 12 aprilie 2012

Când oare vor dispărea?

Eu unul mărturisesc faptul că m-am săturat să văd mesaje precum cel de mai jos. Nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care trebuie sa trec strada când văd un grup mai mare de coloraţi, într-o lume în care îmi trebuie alarmă la alarma de la maşină, într-o lume în care am nevoie de uşă din fontă cu zăvoare în 30 de puncte la apartament, într-o lume în care trebuie să-mi schimb locul în autobuz pentru a putea respira, într-o lume în care copilul are nevoie de spray paralizant pentru a ieşi la joacă. Voi nu v-aţi săturat?

Păcat.