Tot un drac - logo

luni, 3 septembrie 2012

"Muşchii mei minte nu are" sau definiţia mindguardului

Tot văd pe la televizor diferite personalităţi publice. Sunt vedete de cinema, sunt cântăreţi, sunt politicieni şi aşa mai departe. Indiferent ce meserie au, toţi au două lucruri în comun. Primul e acela că toate aceste persoane fac bani cu capul. Nu au activităţi intensive fizic. Joacă, interpretează, mint, indiferent de meserie, scopul lor e să producă bani. Şi pentru aceşti bani îşi folosesc talentele şi intelectul. 

Al doilea punct în comun al tuturor este unul sau două "dulapuri" care merg în urma lor. Fiecare dintre aceste persoane este înconjurată de aşa numiţii bodyguarzi, sau gărzi de corp, sau mercenari, sau bătăuşi cu normă întreagă. Aspectul e invariabil acelaşi: costum închis la culoare, ochelari de soare negri pe ochi, pacheţele cu muşchi care întind materialul costumului, posibil cască în ureche.

Acum, problema mea nu e faptul că vedetele au nevoie de pază. E normal, sunt destui fani care au ceva de împărţit cu vedeta ... ori autografe, ori strângeri de mână, ori pumni, ori flegme. Asta e irelevant. Certă este necesitatea acestor persoane de a fi înconjurate de acele dulapuri ambulante însărcinate cu bătutul. Şi totul merge pe principiul "muşchii mei minte nu are". Gărzile de corp nu trebuie să gândească, ci să reacţioneze. Vede pericol, bate. Scurt. 

Şi acum să încercăm să vedem reversul medaliei. Imaginaţi-vă un fotbalist sau un luptător de K1. Omul nu a făcut prea multă carte la viaţa lui. Nu are cultură generală. A stat toată ziua pe maidan şi a bătut mingea sau a bătut copiii prin cartier. Cu tot ce a învăţat vreodată îşi câştigă un trai mai mult decât decent. Ba mai mult decât atât, a devenit şi persoană publică. Aşadar are o imagine de păstrat. Treaba asta cu păstratul imaginii vine natural pentru cei care folosesc creierul pentru meseria lor. Dar pentru cei care folosesc muşchii? De ce nu există serviciul de bodyguard intelectual? Să-l vezi pe luptătorul de K1 sau pe fotbalist înconjurat în permanenţă de unul sau doi sfrijiţi cu ochelari, supranumiţi şi "nerds" sau "geeks" care să stea de şase la întrebările jurnaliştilor? Aşa cum bătăuşul urmăreşte ocazia să-şi apere obiectivul, la fel să stea şi tocilarul. Şi atunci când fotbalistul e întrebat dacă ar locui într-un block notes, tocilarul ar interveni repede şi ar da un răspuns acid reporterului pentru a-i tăia elanul.

E adevărat că există în momentul de faţă aşa ceva la nivelul oamenilor de PR şi imagine. Dar în majoritatea cazurilor aceştia se ocupă mai mult de minimizarea şi repararea efectelor produse de astfel de gafe, decât de prevenirea lor. Iar dacă în cazul gărzilor de corp titulatura e de bodyguard, în cazul tocilarului titulatura ar fi de "mindguard". E omul angajat special pentru a interveni în cazul în care se dă un atac la intelectul persoanei publice. Astfel, mindguardul are strict responsabilitatea de a apăra intelectul obiectivului şi de a fi în permanentă alertă asupra eventualelor atacuri intelectuale. 

Şi plecând de la cele două tipuri de cupluri, bodyguard şi persoană publică, persoană publică şi mindguard, observăm cum se formează o simbioză şi identificăm direcţia în care se doreşte evoluţia. Ori ajungem să învăţăm carte şi bătaie pe cont propriu, fără să mai depindem de altcineva, ori ne obişnuim să trăim în cuplu, să ne bazăm mereu pe altul pentru a ne completa defectele. E drept, eu am plecat de la persoane publice fiindcă ele sunt în măsură să-şi permită plata pentru o asemenea simbioză. Dar nevoia este prezentă la oricare dintre noi. Fiecare avem mai dezvoltată una dintre laturi, intelectuală sau fizică, şi fiecare simţim nevoia îmbunătăţirii celeilalte. Şi atunci ce facem? Evoluăm sau ne rugăm să se inventeze operaţiile de unire a oamenilor în fraţi siamezi pentru a putea deveni mai buni?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu