Tot un drac - logo

vineri, 7 decembrie 2012

Dilema cetăţeanului turmentat şi informarea

Tăticul Caragiale scria într-o scrisoare mai mult sau mai puţin pierdută pe la 1884 despre un cetăţean turmentat care habar nu avea cu cine să voteze. Astăzi vă scriu şi eu despre acelaşi cetăţean după 128 de ani. Din punctul lui de vedere, nu cred că s-a schimbat ceva. 

Este acelaşi circ politic bazat pe mită, trafic de influenţă şi nepotism. Şi mai mult decat atât, cetăţeanul este minţit, dus de nas, mituit cu acadele electorale în speranţa că în momentul votului, singurul moment care contează de fapt, va pune mult dorita ştampilă în pătrăţelul corespunzător în timp ce suge cu poftă din acadea. Singurul lucru care s-a schimbat este sursa turmentării, metoda prin care cetăţeanul e ameţit şi păcălit spre votare. Priviţi filmuleţul de mai jos, după care continuaţi lectura.


Aţi observat vreo diferenţă între ce era acum 128 de ani şi situaţia curentă? Tehnologia a evoluat şi de la discursuri politice în pieţe publice am ajuns la pagini de Facebook. Dar tot de la tehnologie vine şi soluţia. Există un site nu foarte mediatizat în care îi găsiţi pe toţi cu toate ale lor. El se numeşte www.hartapoliticii.ro şi oferă informaţie structurată, organizată şi care chiar mă ajută în decizia cetăţeanului turmentat. Eu sunt sigur că nu cunoaşteţi toţi candidaţii din circumscripţia de care aparţineţi. Aici îi veţi găsi cu toate ale lor.

Şi aveţi mai jos candidaţii din zona locuinţei mele. Să aruncăm o privire peste lista cantidaţilor la titulatura de deputat. Din 6 persoane dispar din start 2. Eu nu votez PRM că-i al lui Vadim şi nici UDMR fiindcă prefer români. Ungurii se votează între ei în regiunile în care locuiesc. Din cei 4 rămaşi, trei au semne de exclamaţie care duc către motive pentru care nu ar trebui votaţi. Aşadar, a rămas o singură persoană: Tătaru Gică - Sebastian. Pe el nu-l cunosc. Din ce observ în articolele de presă prezentate pe acelaşi site, văd că omul e un tânăr cu idei măreţe. Pe el am să-l votez, dar nu din cauza a ceea ce promite, ci fiindcă nu există altcineva mai bun.
Pe partea de senatori, lucrurile sunt ceva mai sumbre. Din 5 candidaţi, aplicând regulile de mai sus, rămâne unul singur şi acela e de la PPDD. Să fim serioşi! Nu văd vreun motiv pentru care o persoană în viaţă ar vota PPDD. Aşadar, nu am cu cine vota. Nu am decis încă dacă domul Tătaru merită efortul de a merge până la secţia de votare. 
Aşadar, ne vedem peste alţi 4 ani, probabil cu aceeaşi dilemă a cetăţeanului turmentat.

luni, 3 decembrie 2012

Despre calendare electorale şi candidaţi ineligibili

Am mai scris despre PP-DD în alte randuri, aşa că nu mai insist asupra platformei program propusă de DD. Dar aş vrea să trag un semnal de alarmă asupra candidaţilor propuşi de PP pentru alegerile de peste câteva zile. Cel mai vizibil candidat din punctul meu de vedere, este Viorel Blajuţ. Dat fiind faptul că-l văd pe toate gardurile, am catadicsit să mă interesez asupra omului. Aşadar Viorel este patronul firmei Iasisting. Din start îmi pun un semn de întrebare asupra scopurilor de a intra în politică a domnului Blajuţ. Se ştie că toţi politicienii ajung sa facă afaceri cu statul prin firmele proprii în vederea unor profituri exorbitante. Dar asta e altă poveste. Domnul Blajuţ apare la o căutare pe Google într-un articol nu tocmai favorabil. Se pare că dumnealui deja ocoleşte legea prin construirea unei vile pe un teren extravilan din apropierea bazei militare de la Miroslava. Oare după ce va fi deputat va propune schimbarea legii pentru a intra în legalitate? Am căutat un CV al domnului Blajuţ dar pe site-ul propriu, aşa ceva e de negăsit.

Un alt candidat pentru Iaşi este deputatul Daniel Oajdea. Şi despre dumnealui am mai scris în trecut. E cel cu problema arzătoare a etichetelor la haine care îi înroşeau ceafa. E cel care publicase un ziar ale cărui articole conţineau la fiecare frază numele Daniel Oajdea. Îl ştim cu toţii. Dar nu! CV-ul dumnealui poate fi găsit pe site-ul camerei deputaţilor (aici) şi aflăm că dumnealui e un asistent medical/instalator/doctor în inginerie civilă. Nici el nu merită votat.

Pentru a da o notă generală asupra calităţii candidaţilor PPDD, vă recomand calendarul din imaginea alăturată. Observaţi ceva ciudat?
Pentru a nu fi înţeles greşit acest articol şi a crede în mod eronat că aş fi afiliat vreunei entităţi politice, mă simt nevoit să menţionez faptul că părerea mea generală e că toţi politicienii sunt nişte hoţi. Mai devreme sau mai târziu vom fi nevoiţi să îi linşăm pe toţi, de la mic la mare. Eminescu descria foarte bine situaţia în Scrisoarea III:
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

joi, 22 noiembrie 2012

Despre servicii plătite in Poliţia Română

Povestea: Am auzit din vorbele unor cunoscuţi cum că există poliţişti care vin sâmbăta sau duminica de acasă pentru a rezolva buletinele unor piloşi contra unor sume de bani. Sumele se învârt în jurul valorii de 85 de lei pe buletin.

Problema: De fapt, sunt două probleme. Prima ar fi cozile interminabile la buletine care descurajează pe oricine doreşte schimbarea sau emiterea documentului. Cunosc cazuri în care buletinul era expirat deja de luni bune, iar persoana avea cinci bonuri din alea de ordine pentru care nu fusese respectată ora şi persoana în cauză a fost nevoită să renunţe.

A doua problemă ar fi venitul mic al poliţistului de la Evidenţa Populaţiei care, spre deosebire de colegii lui de la Rutieră nu au atât de multe surse de şpagă. Şi atunci acceptă să facă ore suplimentare în weekend pentru rotunjirea veniturilor.

Soluţia: Evident, cea mai potrivită soluţie ar fi intrarea în legalitate. Asta presupune reglementarea unor intervale orare în weekend şi o taxă piperată coroborâtă cu posibilitatea de efectuare şi respectare a programării. Această soluţie ar avea doar beneficii. În primul rând, solicitantul de buletin dispus să plătească ar avea ocazia să obţină documentul în condiţii civilizate, pe bază de programare, în afara orelor de lucru pe care majoritatea dintre noi le avem şi care se suprapun cu orele de lucru ale Poliţiei.

În al doilea rând, funcţionarul public ar avea un cadru legal în care să-şi desfăşoare activitatea fără teama de a fi prins cu şpagă şi pedepsit, iar pe deasupra ar avea şi ocazia unor venituri suplimentare deloc neglijabile. Chiar dacă la 85 ron ar plăti cei 16% impozit, tot rămâne cu aproximativ 70 de lei. Dacă are trei sau patru clienţi într-o zi, câştigă aproape 300 de lei pentru mai puţin de o oră de muncă. Sunt sigur că-i convine.

Al treilea beneficiar ar fi statul român, care ar câştiga din cei 16% impozitaţi. Şi nu ar mai avea frigiderul plin de carne din partea multor români.

Editare ulterioară: Am primit pe adresa redactiei menţiunea ca nu sunt doar 16% impozitul şi taxele pe salariu, ci se învârt în jurul a 37%. Recalculând, tot rămân peste 50 de lei. Pentru 4 oameni rezolvaţi într-o oră de sâmbătă, funcţionarul primeşte peste 200 de lei, iar statul restul până la 340. Pentru 200 lei ora de muncă, eu tot aş veni vreo două ore. Mă gândesc că şi lor le convine pentru siguranţă şi reintrarea în legalitate.

miercuri, 31 octombrie 2012

Ţeapă marca Orange pentru clienţii fideli

Toată lumea ştie principiul discounturilor la telefoane mobile pentru abonamente noi. Iei abonament nou, semnezi contract pe ţ-şpe ani, iei telefonul la un preţ mic. Că doar de, stai în lesa lor cât ţine contractul şi trebuie să te convingă prin această reducere că lesa lor e cea mai catifelată, cea mai din piele şi cea mai cool lesă de pe piaţă. Pe acelaşi principiu au apărut reducerile la telefoane la prelungirea abonamentului. Cosmote au cea mai faină ofertă la fidelizare. Poţi alege între o reducere chiar substanţială la un telefon nou sau reducere la abonament pentru următoarea perioadă contractuală. La Orange au sistemul de puncte Thank You prin care poţi opta pentru achiziţionarea de telefoane sau accesorii. Numai că aceste puncte nu au valoare aşa mare şi nici nu-ţi sunt atribuite în număr atât de mare încât sa aibă vreo valoare. În schimb, reducere la telefoane pentru prelungirea contractului ioc.

M-aş fi aşteptat ca la prelungirea contractului cu o perioadă de doi ani să primeşti o reducere substanţială, dar pe naiba. Am studiat oferta pentru un Samsung galaxy Y. Preţul pentru prelungirea contractuală e de 125 euro din care se scad punctele Thank You. Preţul la liber e tot de 125 de euro. Deci de ce m-aş lega la cap pe 2 ani dacă preţul e acelaşi? De asta consider că e ţeapă.

Revenin la super punctele Thank You. Eu plătesc în medie pe lună pentru două numere de telefon cu abonamentele şi opţiunile lor 40 de euro. Sunt luni în care am şi cost suplimentar, nu-l mai luăm în calcul. Pentru cei 40 de euro eu primesc aproximativ 12 puncte lunar. Într-un an se strâng 120 de puncte, ceea ce înseamnă o reducere de 12 euro. Asta e tot! Nu valorează nici cât jumate din abonamentul pe o lună. Nu are absolut nici o valoare. Mai mult, punctele astea mai şi  expiră la 3 ani de la acordare. Şi pe deasupra, punctele astea sunt strânse în urma a două abonamente şi astfel ar trebui să acopere schimbarea a două telefoane. Acum vine întrebarea mea. Merită să semnez contract pentru doi ani pentru a obţine o reducere de 50 de lei, când pot cumpăra telefonul la liber şi sunt liber să cumpăr cartele prepay de la orice operator de telefonie mobilă vrea muşchiul meu?

În concluzie, aşa-mi trebuie că sunt client de 10 ani la Orange. Au ajuns să-şi bată joc de mine. Nu-i nimic, dat fiind faptul că au trecut 2 ani de la ultima achiziţie, pot întrerupe contractul. Şi atunci vedem cum mă conving ei să rămân. Presupun că nu le convine să mai piardă clienţi, dat fiind faptul că baza de abonaţi le este în scădere în ultima perioadă.

marți, 30 octombrie 2012

Haine de la ajutoare sau când moda întâlneşte creierul neted

Am mai scris şi cu alte ocazii despre faptul că mă depăşeşte moda, că îmbătrânesc şi că nu mai pot ţine pasul cu tineretul de azi, dar ce am văzut vineri la Palas nu am crezut că voi vedea decat pe 9gag. Mai exact, stăteam eu liniştit la masă la food court şi mai să scap bunătate de shaworma pe tricoul meu D&G (Dinu şi Gabi) când maestrul Guţă din căştile de la iPhone-ul încrustat cu diamante roz mi-a atras atenţia asupra individului din poza alăturată. M-aţi crezut? Sper că nu. 

De fapt, eram în trecere şi am vrut să facem nişte poze cu palatul, dar domnul din imagine mi-a atras atenţia. Mai bine zis, chiloţii lui mi-au atras atenţia asupra faptului că domul ne trata cu partea lui cea mai deşteptă, şi anume posteriorul. Şi de aici apar o serie de întrebări la care nu găsesc răspuns. De exemplu, de ce fetele poartă pantaloni mai largi decât băieţii, de ce băieţii se încăpăţânează să cumpere haine de la raionul de copii şi de ce mama naibii băieţii poartă chiloţi roz? Bine... la ultima întrebare găsesc câteva răspunsuri, dar e cu totul altceva.

Bine, bine ... sunt cazuri în care omul nu are de ales. De exemplu, pe şantier muncitorii trag, împing, ridică, smucesc şi forţează pantalonii în aşa măsură încât nici cele mai rezistente curele nu fac faţă. Dar să ieşi la promenadă cu izmenele în vine chiar nu are nici un sens. Sau poate nu-l văd eu. Mai mult decât atât, cred că e foarte incomod. În cele 10 minute cât am făcut eu poze la palat am observat individul ridicându-şi pantalonii de nenumărate ori. Semăna cu acele femei cu rochii mulate mini care tot trag de ele în jos ca să nu li se vadă... fundul. La el era la fel numai că trăgea în sus de găicile pantalonilor. Şi degeaba trăgea dacă pantalonii erau prea strâmţi ca să urce pe picior. 

Ar trebui să facem o super petiţie online, că tot e la modă, să cerem UNICEF-ului ori să nu mai trimită haine de copii sinistraţilor din România, ori să verifice veridicitatea datelor aplicanţilor pentru ajutoare.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Gecko - o şopârlă ce se topeşte la soare

Când am primit suportul adeziv Gecko am fost foarte încântat. L-am lipit pe bordul maşinii şi pe el am pus telefonul. Stătea fix chiar şi la şocuri şi nu aveam nici o problemă cu el. Era perfect şi eram foarte încântat. Asta era prin ianuarie. Apoi a venit vara. Şi suportul meu ce stătea toată ziulica pe bordul maşinii la soare a început să se topească. Puneam telefonul pe el şi de fiecare dată când îl ridicam, o bucăţică de suport rămânea lipită pe telefon, după care ajungea pe mână, după care ajungea pe volan, până când mult aclamata şopârlă ajunsese peste tot prin maşină.

Aşadar Gecko e un produs bun doar iarna. Vara se scurge prin maşină şi devine un clei care nu se ia cu nimic. Pozele vorbesc de la sine. Ceea ce se vede în imagine cu un negru mai închis e suport adeziv topit. Se vede în poza a doua cum rămâne lipit pe deget. Aşadar Gecko e o şopârlă de 5 euro care a ajuns în tomberon.

miercuri, 3 octombrie 2012

Patru poze

Două din Tecuci şi două din Kusadasi:

1. La Tecuci, vis-a-vis de Liceul Agricol e un magazinaş care vinde cei mai buni cârnaţi din comerţ. Singurele dăţi când am mâncat cârnaţi mai buni au fost când eram mai tânăr şi erau făcuţi de părinţii mei, acasă. Cârnaţii de la magazinul ăsta sunt aproape la fel de gustoşi ca cei pe care mi-i amintesc eu. Drept urmare, aceşti cârnaţi au ajuns vestiţi în mai multe localităţi din ţară. Mai exact, acolo unde am eu prieteni şi le-am trimis. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt în ceea ce spun, poate credeţi instinctul animalic din imaginea alăturată.

2. Dat fiind faptul că Tecuciul e un orăşel relativ mic, Apple a decis să amâne deschiderea unui sediu oficial aici. Aşa că a apărut service apple clandestin. Stimabililor de la Taz GSM, Apple a dat în judecată Samsung pentru nişte amărâte de iconiţe. Ce părere vor avea dacă află că le-aţi folosit logo-ul?

3. Într-un supermarket din Turcia am găsit Red Hot Chili Pepper. Nu formaţia, ci sosul. Din nou, mi se pare că se încearcă o folosire a unui brand cunoscut pentru a promova un produs care nu are nici o legatură cu acel brand. Detalii aici.

4. Apusul soarelui în marea Egee e fain.

luni, 1 octombrie 2012

Mama ei de prioritate

În ultima perioadă m-am tot lovit de o problemă de circulaţie în intersecţia "Doi băieţi" din Tătăraşi. Să vă explic: 

Eu ajung în intersecţia din Metalurgie pe strada Vasile Lupu şi vreau să virez stânga spre strada Ciurchi. În imaginea alăturată traseul meu e ilustrat de săgeata verde. Teoretic, trebuie să dau prioritate celor care vin din sens opus, ilustraţi de săgeata albastră. Problema intervine cu cei care vin de pe strada Ignat şi virează stânga către Metalurgie conform săgeţii roşii. Eu aştept şi dau prioritate celor care vin din sens opus lângă axul drumului. Problema mea e că cei ce urcă de pe Ignat nu îmi dau prioritate, deşi conform regulilor şi semnelor din intersecţie eu am prioritate. Numai azi dimineaţă trei maşini mi-au tăiat calea, deşi ar fi fost dreptul meu să trec. 

Două întrebări:
1. De ce nu găsesc şi acolo o maşină de poliţie care să ridice câteva permise?
2. Voi v-aţi lovit de problema asta?

luni, 3 septembrie 2012

"Muşchii mei minte nu are" sau definiţia mindguardului

Tot văd pe la televizor diferite personalităţi publice. Sunt vedete de cinema, sunt cântăreţi, sunt politicieni şi aşa mai departe. Indiferent ce meserie au, toţi au două lucruri în comun. Primul e acela că toate aceste persoane fac bani cu capul. Nu au activităţi intensive fizic. Joacă, interpretează, mint, indiferent de meserie, scopul lor e să producă bani. Şi pentru aceşti bani îşi folosesc talentele şi intelectul. 

Al doilea punct în comun al tuturor este unul sau două "dulapuri" care merg în urma lor. Fiecare dintre aceste persoane este înconjurată de aşa numiţii bodyguarzi, sau gărzi de corp, sau mercenari, sau bătăuşi cu normă întreagă. Aspectul e invariabil acelaşi: costum închis la culoare, ochelari de soare negri pe ochi, pacheţele cu muşchi care întind materialul costumului, posibil cască în ureche.

Acum, problema mea nu e faptul că vedetele au nevoie de pază. E normal, sunt destui fani care au ceva de împărţit cu vedeta ... ori autografe, ori strângeri de mână, ori pumni, ori flegme. Asta e irelevant. Certă este necesitatea acestor persoane de a fi înconjurate de acele dulapuri ambulante însărcinate cu bătutul. Şi totul merge pe principiul "muşchii mei minte nu are". Gărzile de corp nu trebuie să gândească, ci să reacţioneze. Vede pericol, bate. Scurt. 

Şi acum să încercăm să vedem reversul medaliei. Imaginaţi-vă un fotbalist sau un luptător de K1. Omul nu a făcut prea multă carte la viaţa lui. Nu are cultură generală. A stat toată ziua pe maidan şi a bătut mingea sau a bătut copiii prin cartier. Cu tot ce a învăţat vreodată îşi câştigă un trai mai mult decât decent. Ba mai mult decât atât, a devenit şi persoană publică. Aşadar are o imagine de păstrat. Treaba asta cu păstratul imaginii vine natural pentru cei care folosesc creierul pentru meseria lor. Dar pentru cei care folosesc muşchii? De ce nu există serviciul de bodyguard intelectual? Să-l vezi pe luptătorul de K1 sau pe fotbalist înconjurat în permanenţă de unul sau doi sfrijiţi cu ochelari, supranumiţi şi "nerds" sau "geeks" care să stea de şase la întrebările jurnaliştilor? Aşa cum bătăuşul urmăreşte ocazia să-şi apere obiectivul, la fel să stea şi tocilarul. Şi atunci când fotbalistul e întrebat dacă ar locui într-un block notes, tocilarul ar interveni repede şi ar da un răspuns acid reporterului pentru a-i tăia elanul.

E adevărat că există în momentul de faţă aşa ceva la nivelul oamenilor de PR şi imagine. Dar în majoritatea cazurilor aceştia se ocupă mai mult de minimizarea şi repararea efectelor produse de astfel de gafe, decât de prevenirea lor. Iar dacă în cazul gărzilor de corp titulatura e de bodyguard, în cazul tocilarului titulatura ar fi de "mindguard". E omul angajat special pentru a interveni în cazul în care se dă un atac la intelectul persoanei publice. Astfel, mindguardul are strict responsabilitatea de a apăra intelectul obiectivului şi de a fi în permanentă alertă asupra eventualelor atacuri intelectuale. 

Şi plecând de la cele două tipuri de cupluri, bodyguard şi persoană publică, persoană publică şi mindguard, observăm cum se formează o simbioză şi identificăm direcţia în care se doreşte evoluţia. Ori ajungem să învăţăm carte şi bătaie pe cont propriu, fără să mai depindem de altcineva, ori ne obişnuim să trăim în cuplu, să ne bazăm mereu pe altul pentru a ne completa defectele. E drept, eu am plecat de la persoane publice fiindcă ele sunt în măsură să-şi permită plata pentru o asemenea simbioză. Dar nevoia este prezentă la oricare dintre noi. Fiecare avem mai dezvoltată una dintre laturi, intelectuală sau fizică, şi fiecare simţim nevoia îmbunătăţirii celeilalte. Şi atunci ce facem? Evoluăm sau ne rugăm să se inventeze operaţiile de unire a oamenilor în fraţi siamezi pentru a putea deveni mai buni?

luni, 13 august 2012

Un Tecuci de căcescu, după 10 ani

Weekendul acesta am avut întâlnirea de 10 ani de la sfârşitul liceului. Pe lângă obişnuitele pupături şi încurajări, am încercat să retrăiesc câteva din momentele petrecute în urmă cu zece ani. Despre ele vreau să vă vorbesc azi.


Liceul


Acum 10 ani am terminat Liceul Teoretic Spiru Haret din Tecuci, judetul Galaţi. Pe vremea aceea era o şcoală bună, cu o bază materială solidă. În prezent a rămas neschimbat. De fapt, mint. A crescut în curtea liceului una din acele săli de sport făcută la normă, în cadrul unui program de acum câţiva ani. Lângă ea a crescut o clădire care serveşte drept Bibliotecă. Când eram eu elev, biblioteca funcţiona într-o casă de lângă liceu. Acum, clădirea nouă are şi un etaj, de fapt e mult spus etaj. E o mansardă cu funcţia de sală multimedia. Ce înseamnă sală multimedia? Un videoproiector şi 20 de calculatoare. Dat fiind faptul ca e o mansardă si că soarele ardea sus pe cer, tot acolo e şi sauna şcolii. Strigarea cataloagelor generaţiei noastre s-a făcut în această saună/mansardă/sală multimedia şi trebuie să recunosc faptul că e singura saună pe care am văzut-o în care nu era nevoie de cărbuni. Îmi închipui ce căldură e acolo atunci când cele 20 de calculatoare sunt deschise.

Clădirea veche a liceului, de fapt, cladirea liceului este exact cum am lăsat-o. Nu pot băga mâna în foc, dar nu cred că s-a făcut vreo investiţie acolo. Cel puţin după ce am văzut bucăţile desprinse din tencuiala de pe marginea acoperişului. E păcat, că un liceu ce avea un renume cândva, să rămână la mila vremii. Am revăzut şi sălile de clasă, erau în reparaţii. Se schimbau uşi. După 10 ani mi s-au părut mai mici. Nu ştiu sigur dacă am crescut eu sau chiar s-au micşorat ele din cauza straturilor de var date an de an peste aceiaşi pereţi. Mă bătea gândul să rad puţin în colţurile în care îmi aminteam că erau semnele noastre, dar m-am gândit că le dau de treabă altor elevi şi părinţi pentru gestul meu.

Profesorii

Majoritatea dintre ei au rămas neschimbaţi. Aceleaşi feţe, aceleaşi idei, aceleaşi pasiuni. Parcă puţin mai dezamăgiţi, puţin mai trişti. Şi aceeaşi dintre ei cu aceleaşi discursuri încurajatoare pe care probabil le spun an de an fiecărei generaţii. Şi sunt câţiva pe care chiar mi-am dorit să-i revăd, iar din aceşti 5-6 profesori, doar doi au evoluat în adevăratul sens al cuvântului şi fac ceva în plus faţă de acum 10 ani. Peste restul, doar anii s-au aşternut fără vreo schimbare evidentă.

Colegii

Ei sunt singurii care nu s-au schimbat deloc. Cu câteva excepţii, restul erau identici. Şi la aspect, şi la mentalitate. Aceleaşi glume proaste, aceleaşi impresii de adolescent, aceleaşi feţe, aceleaşi fiţe. Petrecerea a decurs exact aşa cum mă aşteptam. Pe de o parte m-am simţit bine, pe de alta, am rămas mâhnit de cât de puţin a evoluat lumea.

After-Party

După ce s-a cam stricat treaba în localul în care am avut reuniunea, câţiva foşti colegi ne-am retras într-un club: "la Căcescu". E un nume predestinat evenimentelor ce aveau să se întâmple. Nu ştiu de ce am fost de acord să merg cu ei. Pe de o parte ştiam de ceva vreme că la nivelul Tecuciului, un club nu se poate numi club. Dar dorinţa de a mai petrece câteva minute în prezenţa foştilor colegi m-a împins împreună cu ei către acest mirobolant club. 

După ce am parcat maşina, am realizat că toată clădirea în care era clubul nu are mai mult de 100 de metri pătrati. Aşadar, din club s-a transformat în apartament. Apoi, poate şi datorită faptului că era întuneric, toată această clădire mie mi s-a părut că seamănă cu un garaj. Atât de mică de înălţime de te căcescu pe tine de râs şi făcută din chirpici. Am intrat. Din start am remarcat că noi ne cam căcescu pe noi  cu costume în timp ce toţi ceilalţi erau în pantaloni scurţi şi şlapi. Apoi am observat faptul că toţi musafirii aveau pielea închisă la culoare. Am crezut că e din cauza lipsei luminii din club. Dar m-am căcescu pe mine de râs când am văzut că ai mei colegi erau albi. Şi să nu vă ducă gândul că cei negri erau ţigani. Eu n-am spus aşa ceva. N-am de unde să ştiu care era treaba cu ei. Poate erau ţărani veniţi de la sapă şi implicit de la bronzat. Poate ambele variante.

Şi ne-am aşezat la masă aşteptând chelnerul. În timpul ăsta am aruncat încă o privire prin încăpere şi am realizat că intrarea noastră în club tocmai le dublase media de vârstă a persoanelor din apartament. Şi am aruncat şi o privire la amenajarea încăperii. Să vă spun... Aşadar, un dreptunghi: două lăţimi, două lungimi. Pe o lăţime intrasem că acolo era uşa. În stânga uşii pupitrul DJ-ului. Pe cealaltă lăţime barul şi buda. Nu... nu buda ăla pe care-l freci pe burtă pentru noroc. Buda celălalt, la care te închini ca să dai la raţe după ce ai băut prea mult şi pe care altii se căcescu. Pe lungimea din stânga, fotolii şi măsuţe. În spatele lor, trei kitsch-uri. Unul dintre ele îl puteţi admira în poza de facebook a barului. Pe sub pereţii cu kitsch-uri se vedea calitatea lucrărilor. Adică între podea şi peretele de rigips era spaţiu de o palmă care întărea aspectul de garaj al barului. Pe lungimea din dreapta sunt trepte ca la tribunele stadioanelor.

Atmosfera generală a localului era una de speluncă. Numai şerveţele aruncate peste tot, mesele murdare şi lipicioase, un fotoliu cu picioarele rupte, etc. Când m-am lămurit că nu există chelneri şi că servirea e de căcescu, m-am îndreptat către bar ca să procur ceva de băut. În timp ce stăteam la coadă, un plod din cei menţionaţi anterior s-a gândit că ar fi o idee bună să arunce găleata cu gheaţă în care avusese băutura până atunci peste toţi care stăteam la coadă. Şi asta m-a convins că e momentul să îmi bag picioarele în căcescu şi să plec. Am tras concluzia că e o atmosferă de căcescu şi-am plecat.

Per total, m-am simţit bine revăzând colegii, dar am rămas dezamăgit revăzând Tecuciul.


vineri, 3 august 2012

Recomandări filme

E prima dată când scriu un astfel de articol, dar cele două filme despre care vreau să vă vorbesc sunt mult prea bune pentru a nu fi promovate.

1. God Bless America
E un film acid, care scoate în evidenţă toate problemele societăţii americane. Motivul pentru care îl promovez este că aceleaşi probleme se întâlnesc într-o mai mare sau mai mică măsură şi la noi. Este vorba despre un nene care tânjeşte după standardele normale de convieţuire socială şi care, după ce află că are o tumoare pe creier şi că n-o mai duce mult, îşi bagă picioarele în toate şi pune mâna pe o armă, după care se hotărăşte să cureţe lumea de lichele.
E adevărat că multe din exemplele date de ei drept scursuri ale societăţii sunt duse la extrem, dar ideea de bază rămâne. M-am regăsit în multe dintre trăsăturile eroului principal şi, din acest motiv, consider că e un film bun.

2. Piranha 3DD
E o comedie cu elemente atât de idioate, încât nu se poate să nu râzi. Am avut îndoieli la începutul filmului asupra calităţii, după ce am văzut nenumăratele scene de nuditate, dar în a doua parte am râs cu lacrimi. De mult nu am mai avut ocazia să râd cu aşa poftă. Şi peste toate astea sunt surprins de faptul că fazele filmului sunt atât de exagerate şi scoase din limitele normalului, încât nici un om cu un gram de inteligenţă nu le va considera ca serioase. Şi tocmai de aici provine comicitatea scenelor.
Per total, e un film prost care te binedispune într-o aşa măsură, încât uiți cât de stupid e filmul şi faci febră muculară la fălci de atâta râs.


sâmbătă, 28 iulie 2012

La Târgu Neamţ

Ce poate fi mai frumos decât să leneveşti la umbra unei sălcii pe malul unui pârâu? Să visezi la nemurirea soartei şi să alungi din gândurile tale orice umbră de urâciune. Să contempli mişcarea haotică a frunzelor în adierea vântului. Să urmăreşti cum o furnică de nenumărate ori mai harnică decât tine cară pe lângă pătură o bucăţică de grăunte. Cum o buburuză pestriţă se zbate pentru a urca un munte de fir de iarbă. Iar în zare un oier pribeag îşi poartă turma. Şi cum în zare se aud talăngi mute. Eu cred că pentru asta m-am născut. Să cânt necontenit nemurirea naturii.


joi, 26 iulie 2012

Culmea coincidenţei: să te împuşti accidental în cerul gurii

Am citit un articol în Ziarul de Iaşi:


Un politician s-a impuscat accidental in fata
Daniel Andrei, membru al Partidului Poporului Dan Diaconescu (PP-DD), s-a impuscat accidental miercuri, in jurul orei 13.00, in casa lui.
El isi verifica arma cu bile, insa aceasta s-a descarcat accidental, politicianul fiind lovit in cerul gurii. Daniel Andrei a fost descoperit de catre menajera sa, care a chemat imediat salvarea.
Politicianul a fost preluat de un echipaj al Salvarii, fiind transferat la Spitalul de Urgenta din Barlad. Starea sa de sanatate este stabila, acesta fiind in afara oricarui pericol si sub supravegherea medicala.
Daniel Andrei necesita o interventie chirurgicala la o clinica specializata. Medicii barladeni au decis sa il transfere la clinica maxilo-faciala din Iasi.
Politia a demarat o ancheta, condusa de un procuror criminalist, pentru a stabili imprejurarile in care au avut accidentului.


Oare numai mie îmi miroase asta a tentativă de sinucidere? Adică se făcea că omul "îşi verifica arma cu bile". Cum îşi verifica arma? Din două în două zile o scotea din sertar şi se uita la ea şi tare se mai minuna:

Ce armă cu bile frumoasă am. Ia dă s-o verific.
Ţeavă: Check
Pat: Check
Trăgaci: Check
Bile: Poc... Check

Toţi oamenii care deţin o armă o scot din când în când şi verifică numărul de bile pe gaura greşită? Apoi, arma s-a descărcat accidental. Când ai un pistol în mână, nu beleşti ochii de trei ori înainte să atingi trăgaciul ăla? Doar întreb. La urma urmei, nu-i plici de muşte, nu-i dopul unei sticle de şampanie, e o nenorocită de armă. Face puşchi puşchi şi mor oameni. Nu te duce capul că tre să fii atent?

Al treilea aspect. Din multitudinea direcţiilor din univers, bila din armă a plecat direct spre cerul gurii. Aşadar, din punctul de origine, din armă, care se presupune că în timpul verificării nu era înfiptă în gură, ci undeva în mâna posesorului, bila a plecat exact pe direcţia cerului gurii. Iar în articol se precizează că politicianul a fost lovit în cerul gurii, nu în barbă, nu în obraz, ci exact în cerul gurii. Care e probabilitatea unui astfel de şir de evenimente? Sa îţi verifici arma: destul de mare. Să se descarce accidental: mică. Să plece glonţul pe exact direcţia cerului gurii: infimă. Să te prindă şi cu gura deschisă ca să nu-ţi facă rană decât în cerul gurii: hai mă că probabilitatea ca toate astea să se întâmple e nulă.

Ce cred eu că s-a întâmplat: S-a trezit domnul nostru într-o dimineaţă şi a realizat că e înscris în Partidului Poporului Dan Diaconescu. S-a uitat în oglindă şi şi-a dat seama că el nu poate suporta o asemenea ruşine. S-a dus şi a luat arma din sertar, şi-a înfipt ţeava în gură şi a tras, gândind că aşa scapă de ruşinea de a face pare din formaţiunea politică menţionată. Un singur lucru nu a luat în seamă: acela că armele cu bile n-au nici un efect. Negru de supărare şi cu un firicel de sânge prelingându-se printre dinţi de la julitura rămasă de la bilă, s-a dus şi s-a culcat la loc. Aşa l-a găsit menajera care, văzându-l pe el lat cu sânge pe faţă, s-a speriat şi a chemat salvarea.

Se pare că a ajuns la modă tentativa de sinucidere ca metodă de băgare în seamă politică.

Şi imaginea pistolului:

vineri, 20 iulie 2012

Compendiu despre bine şi rău

Binele şi răul sunt două concepte. Ele simbolizează multe lucruri, dar în acest articol, eu le voi folosi la nivelul strict conceptual, filosofic. Conform tuturor normelor sociale şi morale, binele este ţelul. Este direcţia către care trebuie să mergem, este modelul de urmat, este utopia.

Dar acest bine despre care se tot vorbeşte nu este altceva decât un set de reguli morale şi de conduită menite  a ajuta să evolueze o societate în direcţia în care doresc chiar membrii ei. Şi dacă membrii sunt cei care decid direcţia de evoluţie, tot membrii sunt cei care definesc normele binelui. Iar normele binelui sunt atât de complexe, încât este extraordinar de greu a le cumula într-un registru care să fie universal valabil.

Legile sunt una dintre acele încercări. Legile sunt date tocmai pentru a defini ce este bine şi ce este rău. Sunt stipulate tipuri de recompensă pentru ambele acţiuni. Dar legile, oricât de cuprinzătoare ar fi ele, nu vor reuşi niciodată să acopere tot ceea ce reprezintă bine şi rău. Tocmai din acest motiv şi pentru faptul că oamenii sunt în permanentă schimbare, legile nu vor fi niciodată finalizate. Apar legi noi, se modifică cele vechi şi tot aşa într-un ciclu infinit.

Un alt set de reglementări ale binelui şi răului este cel dat de biserică. Am mai spus-o şi alte dăţi: biserica, ca organizaţie, este cel mai mare manipulator al maselor. Biserica însă, prin setul ei de reglementări, este cea care a ţinut în frâu oamenii proşti dintotdeauna. Cele 10 porunci sunt baza evoluţiei societăţii umane de la începuturi. Nu contează ce bărbos le-a scris prima dată. Important e faptul că ele au existat şi au determinat o evoluţie a societăţii spre bine.

Există multe astfel de seturi de reguli, toate menite spre bine sau mai bine spus, spre ceea ce văd indivizii care le-au creat ca fiind bine. Şi exemple în această direcţie sunt multe. Şi multe au fost seturile de reguli date pe subsecţiuni mici ale speciei umane care s-au dovedit ulterior a fi rele. Dar asta iese din scopul discuţiei noastre.

Revenind la firul povestirii, nu se poate să nu remarcăm totuşi că, oricâte norme ale binelui am avea, întotdeauna apar altele. Iar pe măsură ce omenirea evoluează, apar şi altele. Spre exemplu, cât de ciudat ar fi fost ca a unsprezecea poruncă a lui Moise să fie "Nu mâncaţi organisme modificate genetic" sau a douăsprezecea: "Să nu părăseşti sistemul solar"?. Este evident că pe măsură ce evoluăm, noţiunea de bine se schimbă și tocmai despre aceste schimbări vreau să vorbim.

Pentru a mă putea exprima mai uşor am să pun conceptele sub formă matematică. Presupunem că totalitatea acţiunilor posibile unei persoane sunt înşiruite într-un segment de linie dreaptă. Ordinea lor este cea a gradului de bine reprezentat de la stânga la dreapta. Pentru a exemplifica, acţiunile câştigătorilor Pemiului Nobel pentru Pace ar fi aproape de capătul din stanga al segmentului, iar acţiunile lui Hitler ar fi mai aproape de capătul din dreapta al segmentului.

Ceea ce am observat în ultima perioadă este că segmentul de bine se măreşte, iar cel de rău devine mai mic. Partea proastă este că segmentul de bine se măreşte mai repede decât viteza acţiunilor de bine adăugate noi la segment. Asta înseamnă că o parte din acţiunile negative devin pozitive. Motivul acestei treceri de la rău la bine este însăşi evoluţia societăţii umane. Bine, în cazul de faţă este vorba de o involuţie. Şi aceasta are la bază degradarea valorilor etice şi morale de la o generaţie la alta. 

Dar ce se întâmplă atunci când unul dintre segmente dispare? Probabil răspunsul la această întrebare coincide cu cel de la întrebarea: Există bine dacă nu există rău? Să încercăm pentru o clipă să ne imaginăm că răul nu există. Nimeni pe acest pământ nu a făcut vreodată şi nici nu concepe să facă o acţiune catalogată ca rea conform segmentului anterior. Atunci ce valoare mai are binele? Are vreo relevanţă? Poate fi considerat cu adevărat ca fiind bine? Răspunsul e unul singur. Nu! Dacă nu există rău, nu există nici bine. Toate acţiunile ar fi normale. Nici bune, nici rele, ci pur şi simplu obişnuite, fără a avea nici un calificativ, fără a fi catalogate în nici un fel. Ar fi fade şi lipsite de semnificaţie.

Dar acest lucru este împotriva naturii umane. Omul, indiferent de începuturile sale, din maimuţă sau din lut şi suflare divină, a avut nevoia de recunoaştere. Această nevoie de recunoaştere se poate manifesta prin diverse moduri. De exemplu, omul peşterii care vâna un mamut era privit cu mai mare respect şi recunoaştere faţă de cel care vâna şobolani. E adevărat că şobolanii ar fi ajuns ca să potolească foamea, dar nevoia de recunoaştere i-a pus suliţa în mână şi a alergat un mamut în schimb. Şi la nivelul regulilor acelei societăţi primitive, mamut e mai bine decât şobolani. Şi astfel ia contur o regulă a binelui.

Un alt exemplu din timpuri ceva mai apropiate ar fi cruciadele. Ce contează faptul că au murit o groază de oameni? Scopul era definit ca bun. Eliberarea locurilor sfinte de sub ocupaţie musulmană. Şi astfel valoarea binelui este definită tot la nivel de societate şi tot în scop de recunoaştere a unui grup de oameni care simţeau o anumită nevoie la un moment dat.

Revenind la discuţia noastră, ce se întâmplă când un segment dispare? Nevoia de recunoaştere împinge indivizii societăţii să împartă segmentul rămas în alte două segmente. Şi astfel, dacă răul este complet eradicat, binele va fi reîmpărţit în bine şi rău. Şi astfel, acţiuni cândva considerate pozitive for trece în partea cealaltă. Dar până acum am privit în mod optimist eradicarea răului. Luând în considerare tendinţa negativă a segmentului din istoria recentă, să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea binele complet? Prin analogie, o parte din acţiunile considerate rele vor trece de partea cealaltă. Şi astfel se explică fenomenul actual în care societatea nu mai face discernământ la graniţa dintre bine şi rău şi observăm cum din ce în ce mai multe acţiuni negative sunt considerate drept modele de urmat.

Exemple:
- Adrian a furat 4 case. Ce bine-i merge. Adică eu nu pot să fur?
- Ciobanul care depăşeşte prin dreapta la semafor ajunge mai repede acasă decât mine care stau la coadă. Oare eu nu pot depăşi prin dreapta?
- Vasilică a violat două babe şi le-a luat şi pensia. Acum are bani de băutură la cârciumă şi se mai şi laudă cu isprava. Oare mie nu mi se scoală la o babă?

Întrebările la care tot caut răspuns sunt: Cum putem opri acest fenomen? Merită să-l oprim sau ar fi mai bine să ne adaptăm?

vineri, 13 iulie 2012

Despre Berlin Kebab şi durata unui minut lung

Când scriu acest articol încă aştept. Am făcut o comandă la Berlin Kebab la 11:14, iar acum este 13:14. De două ore aştept un nenorocit de sandwich. Ăsta e pentru mine. Comanda era pentru 6 persoane totuşi. Şi ei aşteaptă... Nu ştiu dacă e foamea care vorbeşte sau eu, dar e cert că nu mai comand a doua oară de la ei. Povestea e cam aşa.

Am dat comanda online. Apare status că e în procesare, primesc mail. La fix o oră după, primesc al doilea mail cum că a fost finalizată comanda. Eu, contrariat, folosesc butonul "Ai o problemă" de lângă comandă şi le scriu un mesaj: "Cum poate fi o comandă finalizată, dacă la mine nu a ajuns nimic?". În două minute mă sună o femeie foarte revoltată de faptul că eu am îndrăznit să fac reclamaţie şi să-mi explice că o comandă devine finalizată atunci când pleacă de la ei şi că ei nu au cum să ştie când face şoferul livrarea ca să poată să o facă finalizată atunci.

Ca să vă răspund, şoferul ar putea avea un nenorocit de telefon cu o aplicaţie conectată la serverul lor şi când livrează o comandă să vadă adresa de livrare pe telefon, iar după ce ia banii de la client să dea un click şi să zică serverului că a fost finalizată comanda. Deci se poate! Dar ei nu vor să investească banii pentru a avea un sistem complet. În schimb, au pretenţii de comenzi online cu status al comenzii şi spamuri pe mail când comanda îşi schimbă statusul. Dar asta deja e altă poveste. Aşadar, comanda e finalizată când pleacă de la ei.

Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. La 12:50 sun din nou să întreb de ce nu a ajuns şoferul. Îmi răspunde altă femeie, îi expun problema şi îmi spune să aştept în telefon. După un minut intră pe fir altă femeie şi mă întreabă din nou care e problema. Aşa că îi mai spun şi ei odată. La care ea, după o căutare în sistemul lor, îmi spune că au fost foarte aglomeraţi, iar pentru comanda mea nici nu a fost emis bon şi că îşi cere scuze şi că o s-o trimită cum ajunge primul şofer. Ca să nu fiu mârlan, o înţeleg şi accept soluţia ei de compromis. E 13:24 şi încă nu a venit.

Eu pot trage nişte concluzii. 
1. Treaba de pe site cu statusul comenzii e doar de formă. La fix o oră după ce ai făcut comanda, devine finalizată fără să conteze dacă livrarea s-a făcut sau dacă cineva s-a uitat peste comanda respectivă. Deci sistem de spămuit clienţii fără nici un folos.
2. Dacă faci reclamaţie eşti luat în răspăr cu o indignare deosebită asupra faptului că ai îndrăznit să pui o întrebare. Lipsă de respect faţă de client.
3. Sistemul de comenzi online nu are nici o legătură cu sistemul lor intern care e bazat pe bonuri. Probabil e o fătucă neatentă care se ocupă să mute comenzile primite pe net în bonuri de hârtie care se plimbă prin local de la bucătar la bucătar.
4. Berlin Doner Kebab e de rahat. Deşi îmi plăcea ideea de a putea comanda sandwich cu ingredientele pe care le doresc eu, am să renunţ definitiv la serviciile lor şi am să îndemn şi prietenii, cunoscuţii şi cititorii acestui blog să nu mai apeleze la serviciile lor.

E 13:40 şi încă nu a venit. Over and out.

Update 17/07/2012: Astăzi m-a sunat cineva de la Berlin să-mi spună că a citit articolul meu şi mi-a explicat care a fost situaţia. Se pare că din online comentariile la comenzi (mai exact comentariile adăugate cu butonul "Ai o problemă?") ajung la un şef de-al lor şi că respectivul şef, în urma problemei ridicate de mine atunci a sunat la restaurant, s-a interesat asupra statutului comenzii şi a primit o informaţie de la cineva din restaurant cum că respectiva comandă a fost trimisă. Din acest motiv mi s-a spus atunci că a mea comandă a fost trimisă.

Astăzi, în urma citirii articolului, mi s-a transmis că a înţeles problema mea, a investigat situaţia creată atunci şi cum a fost posibil să se perpetueze o informaţie greşită, că persoana care a minţit din restaurant a fost concediată şi că îşi cer mii de scuze pentru situaţia creată. De asemenea au ţinut să precizeze faptul că ei încearcă pe cat posibil să fie alături de clienţii lor.

Din punctul meu de vedere, mă bucură faptul că au fost destul de corecţi încât să mă sune şi să îşi ceară scuze. Totodată mă bucură faptul că articolele mele ajung acolo unde trebuie. Îmi pare oarecum rău de persoana concediată. Dacă a fost minciună intenţionată din partea ei, probabil merită. Dacă a fost un accident, probabil că ar fi trebuit luate alte măsuri în afară de concediere astfel ca acest gen de accidente să nu se mai întâmple.

În altă ordine de idei, mi-au promis că următoarea comandă va fi din partea casei dar nu mi-au zis o sumă maximă. Mă bate gândul să trimit o masă pe cinste la un orfelinat din Iaşi. Ce părere aveţi? PS: Dacă mai e cineva de la Berlin Kebab care citeşte update-ul la articol, vă rog să specificaţi în comentarii o sumă în care să mă încadrez.

miercuri, 4 iulie 2012

...urmaşilor urmaşilor noştri...

A cui e România? Cred că asta e întrebarea care ne macină pe toţi. De-a lungul istoriei, România a fost curva tuturor. Turcii, ungurii, ruşii au tot trecut prin ea ca printr-un bordel ieftin şi tot ce a rămas în urma lor a fost prostie. Dar ceea ce istoria ne învaţă că au fost alte popoare asupritoare era de fapt omul care conducea acel popor. Un singur om beneficia de pe urma birurilor și plăţilor pe care poportul român le făcea. Cum ajungeau  acei străini să beneficieze de resursele ţării? Prin forţe armate. Şi fiindcă armatele erau ale altor popoare, s-a consemnat în istorie că am fost subjugaţi de acele popoare.

Şi timpul a trecut, dar nimic nu s-a schimbat. În continuare o mână de oameni beneficiază de resursele României şi în continuare noi, România, suntem curva lor. Numai că acum, acea mână de oameni care călăresc România sunt tot români. Şi asta duce spre penibil. În atâţia ani de istorie în care am luptat, nu am obţinut decât să schimbăm sclavia de la un străin la un român? Tot ce observ eu că s-a schimbat e metoda de asuprire. Şi din nou e jalnic. Până acum veneau cu iatagane şi tunuri ca să ne subjuge. Acum o facem singuri. Probabil că după atâta amar de timp am ajuns să ne complacem în starea de sclav şi să ne alegem singuri stăpânii. Şi asta înseamnă democraţie în România.

Odată la 4-5 ani ne alegem mâna care să ne bată, mâna pe care s-o pupăm cu capul plecat. Numai că zilele astea asistăm neputincioşi la schimbarea stăpânului. Noul client la curva asta nu mai aşteaptă ca vechiul stăpân să se dea jos. Vechiul stăpân se încăpăţânează să dea din fund până la sfârşit şi ţipă cât îl ţin rărunchii că-i lovitură de stat. Probabil se referă la statul capră. Iar noul client deja a băgat capul în aceeaşi gaură şi încearcă să-l scoată pe cel dinainte, împingând dinăuntu spre afară. Săraca curvă stă tăcută şi suferă, în timp ce este crăcită şi lărgită de cei doi. Şi probabil că în urma luptei celor doi, cusătura la medic, pentru refacerea resursei, va fi plătită tot de săraca curvă. Şi după, tot curva aşteaptă toamna să vadă cine-i va fi noul stăpân. Singura mea speranţă ca român e să scăpăm curva de stăpân şi să învăţăm urmaşii urmaşilor noştri să transforme curva într-o doamnă.

luni, 2 iulie 2012

În Suceava... cu uşa-n tavan

Fotografia e făcută la motelul Casa de Piatra din Suceava. Pe terasă. Chestia interesantă e că acolo nu e pod. Motelul are etaj iar acolo e doar un hol de intrare în restaurant. Dar uşa e pusă pentru a induce în eroare teroriştii. Ori e uşa de intrare pentru multitudinea de clienţi ninjalăi care vizitează Suceava.

În orice caz, căutând un site al lor pentru a pune link-ul de mai sus am observat în galeria lor de imagini un alt fapt interesant. În două dintre poze apare acelaşi individ. În prima face masaj unei femei, iar în cea de-a doua  stă la masă cu ceea ce presupun că e aceeaşi femeie şi ţine în mână un pahar în care un chelner îi toarnă şampanie.

Din treaba asta eu pot deduce două lucruri:
1. Ori clienţii îşi fac singuri masaj acolo, ceea ce ar fi culmea zgârceniei la spa;
2. ori clientele au după masaj onoarea de a servi şampanie cu maseorul. Dacă e aşa, ce alte servicii mai prestează maseorul? Treaba asta nu misoase legală.
Pozele mai jos:

joi, 28 iunie 2012

Cum să reacționezi când ești tâlhărit

De la ce am pornit? De la articolul apărut în evz.ro despre o nouă campanie a Poliţiei. Mai exact,
Cu sprijinul Serviciului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Poliţia Locală Sector 4 a demarat o campanie de informare şi prevenire a cetăţenilor, în scopul pregătirii antiinfracţionale şi antivictimale.
Iar despre măsurile recomandate de ei vreau eu să discutăm azi:

1. "să evite purtarea la vedere, în mod ostentativ, a bijuteriilor, banilor sau telefoanelor mobile". Cum se defineşte la ei ostentativ? Oare faptul că sunt la vedere are aceeaşi semnificaţie cu ostentativ? Adică eu am verighetă pe deget. Oare trebuie să port o mănuşă ca să nu fie purtată ostentativ? La urma urmei, care e scopul bijuteriilor? Din câte ştiu eu, e acela de a înfrumuseţa. Ori care e frumuseţea, dacă tu ai lanţ la gât, dar mergi cu pulover pe gât în mijlocul verii? Cu banii sunt de acord, nu ar trebui să fie la vedere. Dar până unde merge paranoia? Când scot portofelul la magazin să plătesc, ar trebui să mă uit în stânga şi-n dreapta ca la trecerea de pietoni? Cât despre mobile, îmi aduc aminte că era o perioadă în care lumea le purta la gât. Vremurile s-au schimbat şi acum stau mai des prin buzunare. Ce pot face mai mult de atât? Când sună telefonul să apăs butonul de răspuns prin materialul pantalonului şi să-l pun pe speaker doar ca să nu-l mai scot din buzunar? Ce înseamnă ostentativ?

2. "să aleagă cu grijă traseul pe care se deplasează, să evite pe timpul nopţii parcurile, străzile pustii sau terenurile virane". Poate ar fi cazul să rugăm băieţii de la google să folosească bazele de date ale poliţiei şi să calculeze statistic zonele cu risc ridicat de infracţionalitate, astfel încât să sugereze traseele sigure. Poate aşa voi ajunge din Tătăraşi în Dacia prin Suceava.

3. "să nu accepte cunoştinţe întâmplătoare sau deplasarea cu maşini de ocazie". Cu alte cuvinte spus, zero socializare. De ce să ne facem noi prieteni, noi cunoştinţe? Aceştia pot fi criminali în serie. Aşa că ciocu' mic pe stradă şi dacă vezi vreo fiinţă umană pe acelaşi trotuar ca tine, e mai bine să treci strada. Cât despre mersul cu maşină de ocazie, e mai bine să aştepţi autobuzul. Nu contează că autobuzele nu ajung în toate cătunele. Mai bine mergi 20 km pe jos, decât să faci semn la ocazie.

4. "pentru a nu atrage atenţia agresorilor, să nu se împovăreze cu genţi, poşete sau sacoşe voluminoase". Aha! Complet raţională îndrumarea. Te duci la carfour, iei un chibrit, îl aduci acasă, mergi înapoi, iei scobitori, revii acasă, mergi înapoi, iei becuri, vii acasă, şi tot aşa până epuizezi lista de cumpărături. Nu contează faptul că mai multe drumuri cresc statistic riscul de a fi tâlhărit. O alternativă ar fi să faci reuniunea de familie la cumpărături. Mergi cu toţi prietenii şi fiecare cară câte o sacoşă. Ca să nu bată la ochi.

5. "în situaţia în care constată că sunt urmăriţi, să schimbe direcţia de deplasare, alertând ceilalţi trecători şi apelând numărul unic de urgenţă 112". Hm... Oare cel care mă urmăreşte are o puşcă cu lunetă sau de ce mă puneţi să alerg în zig-zag? Logic ar fi să grăbeşti pasul şi să te îndrepţi spre cea mai apropiată zonă populată. Dacă schimbi direcţia prea des, urmăritorul te ajunge mai repede fiindcă are de parcurs o distanţă mai scurtă. E o problemă de geometrie elementară. Cât despre 112, chiar sunt curios dacă sun şi spun că am impresia că mă urmăreşte cineva, în cât timp ajunge poliţia? Sau şi mai important: vine măcar poliţia?

6. "în caz de agresiune, să strige pentru a sesiza persoanele din jur, deoarece strigătul unei persoane care cere ajutor îi poate descuraja pe agresori". Asta e cea mai comică. Nu strigi ca să primeşti ajutor, ci ca să descurajezi agresorul. Ce ar trebui să strig? "AJUTOOOOR!!! VREAU SĂ DESCURAJEZ UN TÂLHAR!!!! STRIGAŢI ŞI VOI CA SĂ-L DESCURAJĂM ÎMPREUNĂ!!!!"

7. "să nu opună rezistenţă în situaţia în care observă că agresorul vizează doar geanta sau portmoneul. VIAŢA ESTE MAI PREŢIOASĂ DECÂT ORICE BUN!" Şi dacă în geantă sau poşetă e inhalatorul pentru un astmatic? În mod normal, un atac de panică poate declanşa o criză de astm. Mor pe stradă? Şi mai mult. Poate ar trebui sa am un chestionar la mine şi să-l pun pe tâlhar să-l completeze. Prima întrebare ar fi: "Care este interesul dumneavoastă în această infracţiune? a.poşetă b.portmoneu c.bijuterii d.mobil e.toate variantele de mai sus". A doua întrebare: "Notaţi pe o scară de la 1 la 10 nivelul de violabilitate în care mă încadraţi?" Pe bune? Cum îmi dau seama care sunt intenţiile tâlharului?

8. "să încerce să reţină cât mai multe semnalmente ale agresorului: înălţime, culoarea părului, îmbrăcăminte etc." Eventual să aibă smartphone-ul setat pe upload automat al pozelor pe net şi să rugăm infractorul să stea la o poză înainte să-mi ciordească telefonul.

9. "în cazul victimizării, să înştiinţeze urgent instituţiile bancare sau operatorii de telefonie mobilă, dacă li s-a luat cardul de credit sau telefonul mobil, şi să înştiinţeze instituţiile guvernamentale pentru documentele sustrase." Mhm.. am două telefoane la operatori diferiţi, am 3 carduri la bănci diferite, am permis, buletin, paşaport. Am să rog primul trecător să îmi împrumute telfonul ca să dau şi eu OPT telefoane să anunţ incidentul. Plus cel gratuit la 112. Sper ca primul trecător să aibă baterie de rezervă şi să nu se grăbească... Treaba asta ar putea să dureze ceva.

Acum...între noi fie vorba. Dacă aş fi în locul tâlharului, 
1. Aş studia îmbrăcămintea. O persoană bine îmbrăcată are, statistic vorbind, lucruri de valoare asupra ei. Aşa că nu-i nevoie să poarte lanţ la gât, brăţară pe mână, ghiuluri pe degete, portofelul pe jumate scos din buzunar şi Vertu la ureche ca să-mi dau seama dacă e ceva de valoare pe o persoană.

2. Orice zonă poate fi transformată într-una propice tâlhăriilor cu doar o piatră. Dacă sparg becurile de pe stâlpi, ce mă poate opri să te tâlhăresc după?

3. Nevoia de socializare a oamenilor a fost un element definitor al umanităţii din vremuri preistorice. Inevitabil unele persoane sunt predispuse unei prosteli în scopuri nu tocmai morale. Aşa că ăsta nu e un impediment.

4. Mă doare în cot dacă o persoană are sau nu sacoşe voluminoase sau genţi grele. Eu, ca tâlhar nu o să fur niciodată aşa ceva. Scopul meu e să dispar repede după tâlhărie. Nu să târăsc după mine un geamantan.

5. Dacă persoana pe care o urmăresc schimbă direcţia foarte des, pot presupune că instinctual se va depărta de mine aşa că eu o să mă îndrept către zonele ce i-ar putea oferi siguranţă determinând astfel victima să se îndrepte către zone în care aş putea să o prind fără probleme şi fără a fi văzut.

6. Dacă, în timpul unei agresiuni victima mea începe să strige, una peste bot şi am lăsat-o lată. Scurt, fără comentarii. După îmi desfăşor treaba în linişte sub pretextul unei încercări de prim ajutor pentru o persoană căzută la pământ. Mai mult. Dacă sunt persoane în jur, probabil sunt partenerii mei prezenţi acolo ca să dea sentimentul de siguranţă victimei şi ca să distragă atenţia străinilor în caz de eveniment neprevăzut.

7. Dacă eu îi iau geanta şi văd că nu opune rezistenţă, caut şi bijuterii, dacă tot nu opune rezistenţă, caut şi telefon, dacă tot nu zice nimic, poate o punem şi de-un viol mic. Se pare că-i place.

8. Este evident că în caz de tâlhărie, eu o să încerc să-mi ascund caracteristicile particulare. Nu o să mă duc cu tatuajele la vedere, voi avea glugă pe cap, poate nişte ochelari fumurii. Mai mult, voi încerca să ţin victima cu spatele la mine ca să nu mă vadă deloc.

9. După tâlhărie voi arunca toate bunurile care pot duce la descoperirea mea. Telefoane închise, sim aruncat. Cardurile bancare aruncate, actele aruncate. Păstrez bijuterii pe care le amanetez în altă localitate, bani lichizi, telefoanele le resoftez înainte de a le deschide. Gata treaba.

marți, 26 iunie 2012

Despre teatrul din politică si mersul la pârnaie

Eu unul sunt sătul până peste cap de toate ştirile din ultima vreme despre Năstase. Sunt deja câteva zile de când apare în presă că s-a împuşcat. Iar de atunci numai despre asta se vorbeşte. Ba că doctorul e incompetent, ba că fiul a făcut nuş'ce declaraţie, ba că poliţaii au făcut mai ştiu eu ce când s-au dus să-l salte, ba că partidul nu-l leapădă, ba că totul e o conspiraţie, ba că nu se dau publicităţii mai ştiu eu ce rapoarte şi analize. Totul m-a făcut să-mi fie scârbă de tot ce înseamnă ştire în România.

Cu toate astea, pe lângă trusturi media şi toata degringolada rezultată din dorinţa unui individ de a se sinucide sunt băieţii veseli care mă fac să zâmbesc. Aşa că vă las şi pe voi să vă delectaţi cu două consecinţe ale împuşcatului care nu se înscriu în tiparul dramatic al ştirilor din presa clasică.

Primul e un articol al celor de la Times New Roman, la feedul cărora sunt abonat şi care au darul de-a-mi descreţi fruntea cu articolele lor inventate şi nu prea. Articolul aici.

A doua chestie e o melodie care parodiază situaţia şi e bazată pe deja hitul lui Conect-R - Vara Nu Dorm:

vineri, 22 iunie 2012

Oare chiar nu se poate să lucreze noaptea?

Cum naiba în ţările nebananiere lucrările se pot face noaptea, iar la noi se fac la ore de vârf? De 3 zile, rondul din Podul de Piatră este extraordinar de aglomerat la orele de vârf. Alaltăieri dimineaţa, la 9:00, lucrau la şina de tramvai. Ieri dimineaţă, la 9:00, lucrau la şina de tramvai. Aseară, la 18:30, lucrau la şina de tramvai, dar altă bucată. 

Acum serios. Ei nu se gândesc la faptul că distrug traficul? Cine contractează aceste lucrări? Cine execută aceste lucrări? Care ar putea fi motivele pentru care nu lucrează noaptea? E prea răcoare? E mai mic riscul să fie călcaţi de maşini? Care e explicaţia acestui fenomen? Oare chiar nu se găsesc oameni dispuşi să lucreze noaptea, când şomajul e atât de ridicat? Şi încă ceva... mai are rost să mă iau de faptul că din 6 oameni doar doi muncesc? Offf... oare când o să intrăm şi noi în civilizaţie? 

Câteodată chiar mă gândesc că aş ajunge mai repede la muncă dacă m-aş legăna din liană în liană de stâlpii de curent. Şi abia atunci, la stadiul de ţară bananieră putem abia să privim spre viitor... poate vom avea şi noi cândva străzi.

marți, 5 iunie 2012

Palas îi mişto, praleo!

Haoleu, mâncavaş, sî vă povestesc şi mişto o fost la baltî în şentru. Am hauzât io vorbi în şatrâ cum câ s-o înfiinţat în prag di an helectoral noi spaţii di ciordit di la primărie. Vuieşti satu' cum câ măria sa hîmpăratu' neoficial a ţâganilor o dat liber la furat în Palas. Şi pentu asta tre sâ merjim sî-l votăm din nou să ni mai facâ şi alti locuri di astea di îmbulzală ca sî putem sî mai ciordim şhî noi mâncaţaş'. Cî di când cu crizâli ăstea nu mai găsîm nici praf în buzunărili fraierilor di la garî. Şî celecau meu ari nevoi di benzânî, cî doar n-oi vini cu trenu' di la Ciurea la Iaşi.

Da hai cî divaghez şî nu apuc sî vă zâc di cum o fost la Palas. Hauleo praleo şi fain îi acoloşa. O fost o adunăturâ di oamini aşa mari cî noi nici n-am apucat sî-i verificăm pi tăţ la buzunări. Şî produsu' intern brut a lu' familia mea după douî zâli di dat cu jula o fost di douzăşi di telefoani şi vreo şăsî mii di lei. Da din tăti telifoanili nu li-am păstrat decât ifoanili şi şeli cu android. Câ pi celilalti nu ni li mai acşeptî la amaneturi. Aşa cî am păstrat doar şinşpici. Şelilalti şinşi li-am aruncat în pârleaz. Da şi pârleaz frumos dom'li, avea aşa o culoare frumoasî... mai mai cî ne-o fost nilă sâ faşim bai 'năuntru. Da chişioarili tot ni le-am bagat oleacâ ca sî ni răcorim.

(sursa)
Puradeii, după şi-o terminat programu' di lucru la şerşât, o bagat şî ii labili în băltoacî. Nărozâi di ii căutau cheşti. Poi dacî era cheşti nu îl lua primaru', pardon, bulibaşa acasî. Cî doar îi dreptu lui. Ori'şi-a fi... o fost caşto tari. Sânguru lucru cari m-o disturbat o fost famfara ceia di-o cântat tătî duminica. Pai nici fanfarili nu mai sunt ci-o fost odatî. Sî jăluiau 'strumentili celea di li-o luat dracu'. Păi trebuia sî-l laşi pi hartistu' nostru hemerit, Viorel di la Ciurea sî li-ncingî oleacă, sî vez' atunci ci pitreciri frigeam. 

Şi dacî tot ne-o lăsat pi iarbî, di şi naiba nu ni-o lăsat sî faşim ş-un grătar. Că şi? Curcanii noştri n-au gust? Şi tot atâta cheiefsi? Cî lebelili noastri di la congelator îs adusî di văru nostru Vânătoru' di la Viena, frate de-a lu' Grătărel Bursuc. Nu ca fandositili celi di şenvişe di la Sub'uăi. Io nici nu ştiu şi-s aşelea da dacă tre sâ stai o horî la coadî ca sî iei una, mă ghândeam cî-s mai buni. Păi sî comparî cu tocana făcutî la chirostrii?

Orşîcum, o fost frumos. Mai merjim la Palas. Acu' hai cî vă las cî avem consîliu ţâganilor. Tre' sî-mpărţâm noili zoni di furat şî şerşât. Te trailes bahtalo.

vineri, 25 mai 2012

Allan Pease şi prânzul privat

De ceva vreme Somnulescu promovează un eveniment numit 11even Iasi 2012. Curios de felul meu, am vrut să mă dumiresc despre ce e vorba. Aşa că am intrat pe site şi am aflat că e o conferinţă unde vorbeşte lumea. Care lume? Neinteresant pentru mine. Sunt nişte oameni care vorbesc despre istoria lor, despre eşec şi succes, despre orice şi despre nimic. Oricum, am ajuns şi pe pagina de unde îţi poţi cumpăra bilet şi am aflat că urmează un alt eveniment 11even la care va vorbi şi Allan Pease. Pentru cei ce nu ştiu cine e Allan Pease vă recomand să vedeţi un filmuleţ pe youtube în care Alan explică diferenţe dintre femei şi bărbaţi. Eu am râs de mi-au pocnit fălcile prima dată când l-am văzut, aşa că evenimentul de la 11even mi-a trezit interesul.

În schimb, pe pagina de preţuri am observat un fenomen care m-a facut să desconsider întreg evenimentul. Mai exact, am văzut aceeaşi măgărie pe care am văzut-o şi pe site la Bon Jovi anul trecut. Încercarea de a scoate mai mulţi bani de la oameni, prin metode josnice. După cum se poate vedea în poza de mai jos, pentru pachetul VIP plăteşti 300 de euro. De banii ăştia ai tot ce are pleava plus câteva chestii. În acele câteva chestii în plus, intră un prânz cu Allan. Numărul de locuri VIP este de 30. Şi de aici încep întrebările mele.
(sursa)
Prânzul nu e masa din mijlocul zilei? Câte zile stă Allan în Romania? Ca să ia prânzul cu 30 de oameni, câte unul pe zi, înseamnă 30 de zile. Oare chiar vine omul pentru o conferinţă şi stă 30 de zile pentru cei care au cumpărat pachetul VIP? Cine plăteşte mesele? Oare intră masa mea şi-a lui în cei 300 de euro? Dacă masa se face la comun cu toţi cei 30 de VIP odată, nu plăteşti de fapt 300 de euro ca să iei masa cu 30 de străini? Ca să poţi schimba 2 vorbe cu Allan trebuie să fii în vecinătatea lui. Altfel, trebuie să ţipi. Care sunt şansele să fii lângă el sau vis-a-vis de Alan, din cele 30 de persoane? Cum văd eu treaba: intră Allan în restaurant, după el 30 de oameni. Allan se aşează la masă. 30 de oameni se bat pe cele 2 scaune de lângă el. Alan comandă ceva de mancare. Alţi 30 de oameni comandă de mâncare. Până ajunge al 30-lea să comande, Allan termină de mâncat. Gata prânzul. E un fel de cina cea de taină, varianta cu public speaker făcător de minuni la bugetul evenimentului.

Vă spuneam de Bon Jovi. Îmi aduc aminte că anul trecut căutam să aflu prețul pentru un bilet la un concert. Aveau, la fel, pachete super extra giga hiper VIP pentru care primeai contra unei sume exorbitante, dreptul să iei o masă la aceeaşi masă ca trupa. Schepsisul în toată treaba asta era că trupa nu era neapărat prezentă la masă cu tine. Ci doar aveai onoarea să mănânci la aceeaşi masă la care probabil ei mâncaseră mai devreme. Probabil că exista fanatici care să dea suma aia să atingă firmitura ce i-a căzut din colţul gurii lui Bon Jovi. Eu unul sunt oripilat de metoda asta de a face bani. Jenant.

Revenind la 11even, eu nu vreau să particip. De ce să-i ascult pe alţii vorbind despre vieţile lor, când pot la fel de bine să mi-o trăiesc pe a mea?!

marți, 15 mai 2012

Când fiţuica e ineficientă

Ce camere de filmat, ce măsuri antifraudă, ce mai tura vura? Când vrea să te copie, elevul găseşte metode. Eu mă gândesc la faptul că oamenii care folosesc varii metode de a copia şi tot inventează şi reinventează jocul de-a hoţii şi vardiştii în şcolile româneşti, merită apreciaţi. E foarte probabil ca ei să nu ajungă matematicieni sau fizicieni, dar, pe baza imaginaţiei lor, sigur vor avea joburi de succes ca graficieni, specialişti în marketing sau, ţinând cont de experienţa infracţională, chiar detectivi.

Şi de la ce am pornit discuţia? De la noul model de pantofi pentru examenul de capacitate.
Voi ce alte măsuri de fraudare a examenelor cunoaşteţi?

joi, 10 mai 2012

Probleme

Se dă următoarea imagine:



Problemele după categorie:

Clasa I: Câte lumini are maşina galbenă?

Clasa V: Câte  lumini ale maşinii galbene  funcţionează?

Clasa IX: Cât alcool trebuie consumat, astfel încât stopurile de frână dreapta şi stânga să apară la fel de aprinse?

Anul I Facultate: Câte prezervative s-au folosit pe bancheta din spate a taxiului până la arderea instalaţiei electrice pentru stopul de frână din dreapta?

Inginer (în special cei de la Dacia): Dat fiind faptul că problema este una generală cu stopul dreapta la toate modelele Logan, care e motivaţia logică pentru alcoolul consumat de inginer în momentul proiectării instalaţiei electrice? 

Fizician: Care este legătura metafizică dintre numerele de înmatriculare şi becul ars?

Fotbalist: Cât de mahmur e taximetristul şi în ce club a fost azi noapte?

Matematician: Înmulţiţi numărul luminilor funcţionale cu numărul plăcuţelor de înmatriculare şi împărţiţi la numărul de persoane din taxi. Adunaţi rezultatul cu indicativul taxiului şi spuneţi  câte lumini are maşina galbenă ?

Poliţist: Ce număr de înmatriculare are autoturismul cu numărul de înmatriculare IS-08-WJL?

Taximetrist: Dacă taxiul are călători, ce culoare are indicatorul de pe maşină?

Filosof: De ce a trecut puiul strada?

vineri, 4 mai 2012

Într-un final... şi-a dat duhul.

De ceva vreme încoace se chinuia săraca. Sufla greu, se împiedica, scotea nişte zgomote de nu puteam să dorm noaptea. Dar asta e. Nimic pe lumea asta nu e veşnic. Trebuie să mă împac cu ideea. La urma urmei era a mea. Mi-a fost alături la bine şi la greu. Mi-a dat energia de care aveam nevoie. M-a ajutat atunci când nimeni alta nu era prin preajmă. În ultimele ei momente se chinuia să faca faţă nevoilor mele şi a plecat fără prea mult tam-tam. Doar două scântei au licărit, iar mirosul lăsat în urmă mi-a dat nefasta veste. Odihnească-se în pace.

Aşa-i că v-am sensibilizat? Vorbeam de sursa de la calculator. Într-un final s-a ars. Am calculatorul de patru ani jumate. De patru ani încoace nu l-am desfăcut niciodată. Nu i-am făcut nici o modificare. Şi, spre ruşinea mea, nici nu l-am curăţat. Astfel încât, calculatorul meu arăta aşa la prima deschidere în patru ani. Probabil de aceea sursa a cedat. Cum eu sunt mort fără calculator, am cautat să iau alta. Şi aici intervine problema. Dat fiind faptul că voiam să iau o sursă cât mai repede, am căutat un magazin offline în Iaşi. Şi ia-l de unde nu-i. Se pare că oamenii nu vor să facă vânzare. După logica mea, oamenii care au bani pentru calculatoare muncesc. Oamenii care muncesc au în medie program 9-18. Cum naiba să vă fac vânzare dacă voi, în timpul meu liber, aveţi tot timp liber? Oare nu s-a găsit nici un patron mai răsărit la minte să-şi dea seama de asta? Pentru a exemplifica, se dă tabelul de mai jos:

MagazinProgram
Art Core ComputersL-V 10-18
AvicenaL-V 9-18
S 10-14
Smart ComputersL-V 10-18
S 10-14
TurboZone ComputersL-V 9-17
Nera ComputersL-V 10-19
S 10-14
eMAG.roL-V 9-20
S 10-18

Cum eu am păţit ispreava într-o zi din mijlocul săptămânii, singura opţiune a fost eMag, care de fapt e magazin online. În Iaşi e doar un showroom. Pe stoc, singura sursă era un ozn pe la 200 lei, iar eu nu dau atâţia bani pe o sursă care, la cum mă cunosc pe mine, va avea aceeaşi soartă ca şi predecesoarea. Aşadar magazinele din Iaşi nu vor banii mei. Până la urmă am comandat online tot de la eMag pe sora decedatei.

joi, 3 mai 2012

Despre tradiţii şi politruci zeloşi

Tradiţiile noastre merg doar în sens negativ. În timp ce tradiţiile cu adevărat frumoase dispar odată cu bătrânii, alte obiceiuri devin tradiţii şi le iau locul. Spre exemplu tradiţia şpăgii la doctor. Da, aceasta a devenit tradiţie. Cu părere de rău recunosc că am practicat şi eu această tradiţie la vremuri de restrişte. Eram mai tânăr şi cu principii mai puţin verticale la acea vreme, dar atunci când soţia mea a fost operată de amigdalită, mâna mea s-a golit în mai multe buzunare decât ar fi igienic prin spitalele ieşene. În schimb, istoria mea de astăzi se referă la o întâmplare mult mai recentă şi care vine să întărească tradiţia.

Zilele trecute am fost pe post de şofer pentru o rudă a cărui picior are o problemă. Problema, pentru a fi investigată, are nevoie de radiografie. Şi aici începe distracţia. Am descoperit cu regret că nu doar tratamentul necesită şpagă, ci şi analizele. În aşteptarea la coada pentru radiografie, ai şanse mai mari de vindecare dacă faci cangrenă şi îţi amputezi singur piciorul cu unghiera, decât să prinzi un loc pe tăblia rece a aparatului de fotografii interne. Astfel încât singura soluţie e şpaga. Suni la toate rudele, vezi care are "intrare" la vreun doctor, dai telefoane şi te duci la spital. În pauza de ţigară a doctorului vorbeşti cu el şi-i verşi cei 30 de galbeni, după care se învârte el şi te bagă la radiografie. A doua zi te prezinţi la acelaşi doctor şi-i mai împingi un pachet de ţigări ca să meargă el să-ţi scoată poza de la developat. Nu de alta, dar tu rişti să te cerţi cu cealaltă coadă de oameni, ăia care aşteaptă la ridicări rezultate. Şi uite-aşa ai reuşit să dai şpagă de două ori pentru o analiză. Abia de aici începe distracţia cu vindecatul.

Cât a fost jumătatea mea mai bună internată în spital pentru amigdalită, eu am dat şpagă şi ca să vină asistenta să-i facă o injecţie pentru durere. Nu de alta, dar salonul de recreere/cafea al asistentelor este amplasat departe de saloanele pacienţilor, astfel încât suavele acorduri spanioleze ale telenovelei să nu fie deranjate de ţipetele îndurerate ale suferinzilor.

Şi toate astea se întâmplă în spitale în care igiena merge mână în mână cu otrava de şobolani, astfel încât şi varul de pe pereţi se scârbeşte şi părăseşte peretele mucegăit. Să luăm de exemplu o secţie oarecare (chirurgie), dintr-un spital oarecare(Anton Cincu), dintr-un municipiu oarecare(Tecuci), dintr-o ţară bătută de soartă(aţi ghicit). Sunt atât de multe norme de igienă încălcate încât aţi face febră musculară la deget tot dând scroll în listă. Aşa că am să las imaginea să vorbească.

În tot acest timp, ce fac cei care ar trebui să conducă această ţară bătută de soartă? Da. Moţiuni de cenzură. Conform unui alt obicei aspirant la statutul de tradiţie, mai uşor e să-i dau în cap adversarului decât să fiu mai bun ca el. De ce să mă chinui eu? Eu, care m-am chinuit atât să cumpăr voturi pentru un jilţ sus-pus? Eu, care mă chinui de-mi rup oasele să mai trag un tun cu statul? Eu, care îmi fac vacanţele în Dubai pe banii fraierilor? Cum adică? Tot eu să mă chinui să le fac viaţa mai dulce fraierilor? NU! E mai uşor să dau în cap colegului de furăciune ca să fur eu mai mult, decât să fac ceva util pentru care să fiu ulterior răsplătit. Şi la final mă întreb nedumerit: de ce oare toată populaţia şi-a pierdut încrederea în clasa politică?