Tot un drac - logo

miercuri, 30 noiembrie 2011

Viaţa monahală

România noastră cea mult-prea-iubită şi prea-fericită este plină de mănăstiri. Mănăstirile sunt la bază entităţi ce dispun, în general, de guvernare proprie. Dar toate aceste mănăstiri aderă la acelaşi regulament de organizare şi funcţionare administrativă şi disciplinară. Acest cod este aprobat de prea-înalt-sfinţiile conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române. Acestea fiind spuse, să aruncăm o privire asupra a ceea ce înseamnă o mănăstire.

Pentru majoritatea oamenilor de rând, şi aici mă refer la cei care văd mănăstirile doar de câteva ori pe an, o mănăstire este o adevărată oază de linişte şi pace guvernate de oameni înţelepţi care știu şi pot adminsitra aceste entităţi astfel încât ele să îşi păstreze statutul de aşezăminte destinate înălţării spirituale şi apropierii faţă de Dumnezeu. Şi în mare parte, aşa este. De câte ori am intrat în mănăstiri am remarcat de la bun început frumuseţea locului. Grădini înflorite, curăţenie deplină, linişte mormântală peste care se aude numai din câteva difuzoare cântecul liniştitor al măicuţelor. Totul este extraordinar de frumos. De fiecare dată când văd aşa ceva mă întreb dacă nu cumva ar trebui să fim toţi călugări sau măicuţe pentru a transforma întreaga Românie în această oază de fericire.

Dar cam atât. Imediat ce treci de acest ambalaj frumos în care este împachetată viaţa monahală ajungi la concluzia că nu totul este atât de roz. În esenţă, viaţa şi activitatea unei mănăstiri are o formă de organizare asemănătoare tiraniei. Mănăstirea este condusă de un tiran care forţează toţi participanţii la această viaţă să îşi îndeplinească îndatoririle fără drept la apel. Fiecare furnicuţă din mănăstire are orânduieli bine stabilite şi nu are voie să iasă din cuvântul superiorului.

De obicei, regimurile tiranice sunt răsturnate prin revoluţii care au ca urmare reorganizarea statului conform voinţei poporului. Dar în cazul mănăstirilor acest lucru nu este posibil datorită faptului că fiecare mănăstire este supusă Bisericii şi, odată cu schimbarea regimului, nu ar mai fi mănăstire. Aşadar revolta nu este posibilă.

Aruncând o privire la un nivel mai scăzut pe scara ierarhică, în cazul în care un singur individ se revoltă asupra tiraniei el este repede ostracizat de restul grupului şi poate fi eliminat din grup. Ori eliminarea din mănăstire este pedeapsa supremă pentru oricare dintre membrii grupului. Şi spun asta fiindcă, odată eliminat el rămâne, la propriu, pe drumuri. Odată cu acceptarea în mănăstire, li se impune tuturor aspiranţilor să renunţe la bunurile lumeşti. Astfel, toţi membrii grupului sunt lipsiţi de bunuri materiale care le-ar putea reda viaţa privată după ieşirea din mănăstire. În acest fel, mănăstirea se asigură de faptul că toţi membrii ei sunt sub ameninţarea sărăciei odată eliminaţi din grup. Şi asta face ca fiecare individ să îşi păstreze frica faţa de decizia supremă şi să îşi îndeplinească, fără nici un fel de discuţie, atribuţiile ce îi revin.

Cu toate cele menţionate anterior, se pare că totuşi călugării şi măicuţele nu pot renunţa la atributele care ne definesc pe noi ca oameni şi care sunt considerate de către viaţa monahală păcate. Deşi în regulamentul menţionat în primul paragraf este menţionat clar:

Art.38 - Îndatoririle starețului (stareței) sunt:

c) A da, prin modul de viață pastorală și prin toată conduita sa, cel dintâi, pildă de viață duhovnicească, conform cu regulile disciplinei monahale, statornicită de Sfinții și Cuvioșii Părinți ai monahismului, și să țină obștei cuvânt de povățuire călugărească cel puțin odată pe lună, în afară de cursurile misionare și duhovnicești din sărbători ori din alte zile din cursul săptămânii;

Iar dacă alineatul c al articolului 38 spune că stareţa mănăstirii este un exemplu pentru subordonaţi, înseamnă că la Tăriceni o să fie cel mai mare baby boom care l-a văzut vreodată o mănăstire. Pentru cei care nu sunt la curent cu ştirile, maica stareţă a mănăstirii a dat naştere recent unei perechi de gemeni frumoşi şi sănătoşi. Felicitări proaspetei mămici şi sfătuiesc conducerea mănăstirii Tăriceni să ia în calcul achiziţia unor stocuri mari de scutece pentru copii deoarece exemplul oferit măicuţelor este destul de elocvent. Tatăl copiilor este şi el preot. Nu cred că mai e nevoie să vorbesc despre exemplul dat de acesta enoraşilor propriei parohii. Undeva în Amara vor fi foarte mulţi copii născuţi în afara căsătoriilor. Ei să fie sănătoşi.

În altă ordine de idei, nu numai poftele carnale sunt probleme pentru feţele bisericeşti. Un alt păcat cărora prea-fericiţii nu prea fac faţă este vanitatea. Cum altfel s-ar putea explica nevoia preoţilor de a circula cu un Mercedes. Eu înţeleg: “Neştiute sunt căile Domnului”. Dar dacă sunt atât de neştiute, nu era mai potrivită o maşină de teren? Poate căile Domnului sunt drumuri forestiere.



O altă coincidenţă observabilă este nevoia de afişare a bling-bling-urilor. Pe principiul jocurilor de genul: căutaţi cele trei diferenţe între cele două poze, vă propun şi eu acelaşi joc, cu o singură modificare. Căutaţi toate diferenţele între pozele de mai jos.





Iar ca să vă ajut puţin am să vă spun asemănările pentru ca voi să puteţi scurta timpul de căutare prin eliminarea lucrurilor deja evidente. Astfel, asemănările sunt:
- ambii poartă minim un kilogram de metal preţios la gât sau pe mână
- ambii poartă pălării ciudate
- ambii cântă
- ambii primesc bani pentru ceea ce cântă
- ambii au succes la public

Găsiţi voi diferenţele.

Later edit: Recitind articolul mi-am dat seama de etimologia cuvântului "rasist" pentru descrierea urei faţă de negri. Provine de la îmbrăcămintea călugărilor:

RÁSĂ, rase, s. f. Haină de postav, largă și lungă până la călcâie, pe care o poartă preoții, călugării și călugărițele pe deasupra îmbrăcămintei. – Din sl. rasa.

Deci, încă o asemănare.

joi, 24 noiembrie 2011

Euroins, parte a BCR Asigurari

Problema

Vinerea trecută am reușit să-mi buşesc maşina. Mai exact, vineri dimineaţă, în drum spre locul de muncă, am intrat din spate într-o dubă. Locul accidentului a fost bulevardul N. Iorga, la intersecţia cu Şoseaua Naţională, aproape de Podul de Piatră. Dat fiind faptul că se circula bară la bară şi pe acea porţiune abia se prinde puţină viteză, piciorul meu era ferm fixat pe acceleraţie. Aşa că, atunci când duba din faţa mea a pus frână brusc la trecerea de pietoni, eu nu am mai avut timp sa pun frână la timp şi am intrat exact în bara lui de protecţie, bine dotată cu un cârlig de tractare.

Ca daune, duba avea bara de protecție îndoită şi crăpată şi ușa din spate puţin îndoită. La mine -bara spartă, grila de la radiator boţită, capota puţin îndoită şi un far crăpat. Cel mai interesant lucru a fost prima reacţie a victimei. După ce se dă jos din maşină, constatăm daunele, tragem maşinile în prima zonă liberă pe dreapta. După care omuleţul, un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, se pune şi dă telefon. Şi nu dă telefon la poliţie, ci la singura persoană vrednică să-l sfătuiască în momente de criză: Preotul. Am rămas perplex. Eu sunasem la muncă să anunţ că întârzii. El a considerat necesar să anunţe popa din sat că a făcut buba. Şi de aici au început problemele.

Nici unul dintre noi nu avea formular de constatare amiabilă. Pe lângă asta, pe omuleţ nici nu-l interesa RCA-ul meu. Puteam nici să nu am. Preotul îl sfătuise să cadă la pace şi să ia de la mine câţi bani poate. Pe de o parte, are dreptate. La cât durează până plătesc firmele daunele pe RCA, ai timp să strângi bani de o nouă maşină. Că p’aia veche o păstrează service-ul până îşi ia banii. Aşadar omuleţul era complet setat să-i dau bani şi nimic altceva. Până la urmă, ne-am înţeles la 400 RON. Nu ştiu cât costă o bară de protecţie de Transporter şi nici cât costă îndreptarea şi vopsirea părții din spatele dubei, dar cred că ar fi costat mai mult de 400 RON în service. Bun... de rezolvat am rezolvat cu omul. Dar cu maşina mea ce fac? Dat fiind faptul că nu aveam bani la mine, a rămas că ne întâlnim mai pe seară. Până seara am avut timp să mă documentez.

Soluţia

Pentru ca eu să-mi pot repara maşina trebuie să am formularul de constatare amiabilă. Cu formularul mă duc la asiguratorul meu, respectiv mirifica şi mirobolanta firmă Euroins, pentru a obţine autorizaţia de reparaţie. Cu autorizaţia de reparaţie bag maşina în service. OK. Uşor de zis, greu de făcut. Primul pas. Încerc să obţin un formular de constatare amiabilă. Pe lângă faptul că am întrebat pe toţi cunoscuţii dacă au aşa ceva, am căutat pe net. Se pare că nu e ceva ce poţi downloada şi printa. Că e colorat şi are şi indigo pentru a crea 2 exemplare. Tot pe net aflu că acesta se poate obţine de la asigurator. Intru pe situl Euroins şi caut centrul de daune din Iaşi. Aşa aflu uimit că singurul centru de daune al firmei e la Bucureşti. Pentru restul fraierilor din ţară “puteți să ne trimiteți un mesaj pe adresa de email daune.tara@euroins.ro”. Trimit mail. Nu am primit răspuns nici până în ziua de azi, aproape o săptămână.

Bun. Atunci caut centru de vânzări în Iaşi. Aşa aflu că în Iaşi sunt 2 sedii: unul pe Canta şi unul pe Independenţei. Dintre cele două, doar cel din Canta are date de contact, adică email şi telefon. Încerc email. Din nou, nici un răspuns până azi. Încerc telefon. Aici era ceva ciudat. Nici măcar nu se conecta ca să sune la ei. Iniţial am crezut că mi s-a defectat mie telefonul. Sun soţia. La ea mergea perfect. Mai încerc de câteva ori la Euroins. La fel. Probabil că oamenii nu au interes să le răspundă clienţilor. Atunci fac ceva pe Euroins. Problema mea era să obţin formularul de constatare amiabilă. Dat fiind faptul că fiecare asigurator are aşa ceva, caut alt asigurator. Îmi aduc aminte că în Carrefour Felicia este un broker care face asigurări pentru mai multe firme. Dar acolo doar se încheie asigurări. Nu au centru de daune. Oare au aşa ceva?

Termin programul la muncă la 18:00. Ajung la Carrefour şi constat cu uimire că au formulare din alea. Iau unul. Domnişoara îmi spune binevoitoare: “Luaţi două, poate greşiţi pe primul”. Probabil e mesajul standard pentru oricine are nevoie de aşa ceva. Substratul afirmaţiei este: “Dacă eşti destul de prost să faci accident, probabil eşti destul de prost încât să greşeşti formularul. Aşa că ia două!!!”. Iau formularul şi mă întâlnesc cu omuleţul pentru a-l completa. Din start el mă anunţă că nu scrie el. Aşa că scriu eu pentru amândoi. Mi-a dat binevoitor toate datele de pe asigurare, permis, certificatul maşinii. După ce am completat formularul m-am mai liniştit. Deşi eram uşurat de 400 RON. Omul, mulţumit de soluţionarea problemei, îmi spune: “Maşina boţită nu mai e maşină. Mult noroc cu reparaţia” şi se face nevăzut, după ce mă asigură că o să mă ajute dacă mai am nevoie de ceva de la el. Ba mai mult. Era atât de pornit împotriva RCA-ului, încât nici nu a vrut copia lui după formular.

Cel mai probabil omul nu o să-şi repare maşina. Sau dacă şi-o repară, o face el singur prin îndreptarea şi cârpirea barei de protecţie cu sârmă. Oricum maşina arăta de parcă trecuse prin două războaie şi era folosită doar pentru căratul roşiilor la piaţă. Aşa că probabil e mulţumit că a încasat uşor 400 lei şi dus a fost. Eu, în schimb, am rămas cu Euroins. Dat fiind faptul că am completat formularul vineri seara, ştiam că până luni nu dau de asigurator. Dar am fost totuşi până la sediul de pe Canta pentru a afla programul sâmbătă dimineaţă: L-V: 8:30 - 17:00.

Euroins

Luni, la 8:30, eram prezent la sediu. Sediul, o "imensitate" de încăpere de 3 metri pătraţi în care erau înghesuite 5 birouri. Dau "Bună ziua" şi întreb cu cine trebuie să vorbesc pentru o adeverinţă de reparaţie. Dintre cele 5 persoane, eu trebuia să vorbesc cu a şasea. Care nu era prezentă. Sunt invitat să iau loc să aştept. Singurul scaun pe care am putut sta era exact în uşă, uşa pe care intrasem adineaori, blocând astfel accesul întregului sediu. După 5 minute de aşteptare în care asist la discuţii despre cadouri de Crăciun pentru odraslele angajaţilor Euroins şi rezistenţa acestora în mâinile respectivelor odrasle, apare domnişoara/doamna pe care o aşteptam. Încep să-i expun problema şi după 3 minute, în mijlocul expunerii, mă întrerupe abrupt: “Nu cu mine trebuie să vorbiţi. Mergeţi în Nicolina, pe străduţa de lângă OMV la dreapta şi la service-ul de după 100-200 de metri mai încolo, îl căutaţi pe domnu’ Dănuţ.” Simţind cum mi se urcă sângele în faţă şi cu asidue încercări de represie a sentimentului de furie, cer lămuriri. Astfel aflu că “Domnu’ Dănuţ” se ocupă de daune, nu îl cheamă doar Dănuţ, ci şi Burlacu, şi tot de la dumneaei aflu numărul de telefon. Bine. Mă duc la muncă fiindcă deja sunt în întârziere.

Până la pauza de masă încerc să dau prin telefon de “domnu’ Dănuţ”. Aşa aflu că treaba cu nerăspunsul la telefon este o politică general valabilă pentru întreg grupul Euroins. După 20-30 de apeluri la care “domu’ Dănuţ” nu binevoieşte a răspunde, îmi iau inima în dinţi şi mă duc acolo. Ajuns la respectivul service, aflu că “domnu’ Dănuţ” lucrează în sediul BCR Asigurări. Deja încep să-mi pun semne de întrebare. Ce treabă are Euroins cu BCR Asigurări? Se pare că Euroins nu îşi permite să aibă centru de daune propriu, aşa că lucrează cu un colaborator. Domnu Dănuţ are un birou (birou cu sensul de masă, nu încăpere) în sediul BCR Asigurări. El are program de la 9:00 până la 14:30 şi el e singurul care deschide dosare de daună pentru Euroins, pentru tot judeţul Iaşi. După o aşteptare de 10 minute până termină de completat dosarul celui dinaintea mea, discută şi cu mine. Îi spun problema, îi explic că nu vreau altceva decât o adeverinţă de reparaţie şi, după încă o declaraţie dată în legătură cu circumstanţele accidentului şi câteva poze ale maşinii, primesc foaia de hârtie.

Deznodământul

Acum maşina e în service. Se pare că reparaţia costă 1120 RON. Am scăpat mai ieftin decât dacă aş fi avut casco. Se pare că am făcut o alegere bună renunţând la casco acum 2 ani. Acesta este singurul incident din ultimul an. Dacă aş fi avut casco, aş fi plătit în jur de 1500 RON pe an. Plus franciza de 100 de euro per incident care ar fi ajuns 1900 RON. Aşa că eu am plătit 1500 ron cu tot cu despăgubirea celuilalt.

vineri, 11 noiembrie 2011

De ce îţi doreşti de la Vodafone un iPhone 4S?


Ziua lansării iPhone, din punctul de vedere al unui... să-i zicem... “fan”.

Aaaaaahhhh... Bună dimineaţa mie. Astăzi este o zi extraspecială. Am citit ieri în Cancan că azi se lansează iPhone 4S. Şi era şi timpul. Mă cam plictisisem de cel vechi. Auzi tu... iPhone 4.... fără S. Este contrar caracterului meu de cool să rămân în urmă cu moda. Aşa că diseară mă duc la petrecere şi o să-mi trag şi eu o jucărie nouă. O sa fie supercool. Cică vine multă lume bună. Totul e organizat de Vodafone. Trebuie sa fiu acolo. 

Poate n-o sa fie ca ultima dată, la lansarea lui 4.... ce vremuri... Auzi tu, să te baţi cu ghiolbanii care au stat la coadă ca să-ţi iei jucăria. Ce-mi pasă mie că ei au stat la coadă. Eu sunt cool. Ar trebui să am întâietate. La urma urmei, ar trebui să vină Apple să-mi aducă telefonul la uşă. Le fac o favoare că mă afişez în lumea mondenă cu instrumentul lor. Nu dom’le. Ei, în loc să investească în marketing şi să-mi dea mie banii pentru ca le folosesc scula, ei bagă banii în performanţe. Parcă performanţă îmi trebuie mie. Eu însumi sunt o performanţă. Şi nici nu am nevoie de toate chestiile alea. În afară de telefoane şi Cancan nu mai fac nimic cu el. Iar pe cancan intru că i-am dat 500 de coco unui băieţaş la service ca să-mi pună buton direct pe ecran. Că altfel trebuia să fac nu ştiu câte chestii şi să ating o groază de ecrane până ajungeam să văd şi eu ce-a mai facut Bianca şi Cruduţa.

Da... da’ am auzit că S-ul are Siri. Cică eşti în permanentă legătură cu o gagicuţă care stă de vorbă cu tine oricând vrei tu. Şi e gratis. Nu ca la numerele alea cu 8989 de era să pierd apartamentu’ la executori. Siri e mişto. Numa’ apeşi pe buton şi te întreabă ce vrei. Şi mai e şi deşteaptă pe deasupra. Cică ea a făcut mai multe facultăţi. Ştie chiar şi tabla împărţirii. Cui naiba i-ar folosi aşa ceva. De 5 ani de când m-am lăsat de liceu n-am avut niciodata nevoie să împart nimic. Şi oricum eu nu împart nimic cu nimeni. Dacă mă supără careva, îl chem pe văru Gigel de la ţară şi vine el cu papucu şi cu câţiva găligani şi împart ăia pumni în dreapta şi stânga până se linişteşte treaba. Da... bună fată Siri... Da cu nume ciudat... De ce nu i-or fi dat şi ăştia un nume mai normal... Mercedesa... Florida... Partea cea mai nasoală e că nu ştie română. Cică tre să vorbeşti în engleză cu ea. O să mă apuc de cursuri. Oare de ce s-au zgârcit atâta ăştia de la Apple. Puteau şi ei să angajeze două fete. Siri pentru englezi şi alta pentru Români. Chiar aşa. Nevasta lu’ văr’miu Ionel îşi căuta de muncă. Şi ea a făcut facultate. Poate o angajează pe ea.

Gata. E seară. Sunt pregătit. Mi-am luat pantalonii pană cu carouri şi tricoul roz. O să fiu atracţia serii. Iau un taxi. Sper să ajung la timp. A dat pe OTV că deja s-au anunţat preţurile pentru telefon. 600 de euro. Cam scump. Da nu-i nimic. Mai fac un credit. Mai am doi ani şi termin rata la iPhone 4. Iau 4S-ul pe încă 4 ani şi vine o rată foarte mică. Poate mai renunţ la shaworma şi mai bag şi eu nişte parizer. Doar nu mor eu dintr-atât. Sunt atâţia cu credite şi nu fac foamea. Şi au credite la merţane şi Q7. Eu nu m-am lăfăit. N-am decât creditele pentru telefon, plasmă, frigider şi draperii. Unu în plus n-are cum să strice.

Am ajuns. Multă lume în faţă. Tre să fie fain înăuntru. Cică sunt şi vedete, Cabral, Turcescu, chiar şi gagica aia slăbuţă a lui Chirilă. O să trebuiască să dau din coate.
- Pardon... pardon...
- Unde te bagi, domnule?
- Domn îi mă’ta... tu să nu mă iei pe mine cu “domnule”.
- Nu mai împingeţi, vă rog!
- Taci, fă! Nu mă vezi că-s vedetă?

Pfiu.... Am ajuns la uşă. Ce-i cu ăştia doi malaci de-o păzesc? Dau să intru.
-Bună seara.
Oare ce vor de la mine?
-Bună seara.
-Aveţi invitaţie?
Trebuia invitaţie? În Cancan nu scria.
-Ce invitaţie dom’le? Tu nu ştii cine-s eu?
-Nu! Treceţi la coadă.

Nasol... Stau la coadă cu amărâţii ăştia? Mai bine îmi iau maine iPhone 4S. Aşa ajung să fac şi credit.

luni, 7 noiembrie 2011

Pe ce nu mai aruncăm banii


Acum ceva vreme scriam despre o idioţenie marca Carrefour: mânerul magic. Zilele trecute am trecut pe la Carrefour si nu mare mi-a for mirarea când am văzut, chiar la intrare, super promoţia la... aţi ghicit: mânerul magic. De fapt promoţia e la “manerul megic”, aşa cum scrie pe afiş.

Se pare ca nu am fost şi nu sunt singurul care consideră chestia aia o idioţenie. Şi spun asta fiindcă, după cum puteţi vedea în imaginile alăturate, mânerul magic se vinde acum cu 1 leu. Reducerea este substanţială. De la 10 lei a ajuns 1 leu. De ce oare oferă Carrefour aşa o super promoţie? Răspunsul e simplu. Fiindcă nu sunt destui proşti bogaţi în România care să cumpere rahatul ăla. Proştii bogaţi au oameni care le cumpăra mancare. Aşa că s-au gândit să apeleze la o altă categorie: proştii săraci. Un om ceva mai răsărit la minte depistează de la o poştă inutilitatea obiectului şi refuză să arunce cu banii în câini.

Întrebarea mea este: Ce naiba au în cap cei de la comenduirea supermarketului? Cum pot ei să investească resurse în promovarea unei asemenea tâmpenii? În loc să caute soluţii pentru alte probleme, preferă să-şi ocupe timpul convingând oamenii că cioara vopsită e papagal şi că super-mânerul “megic” te ajută să cari sacoşele.

Penibil