Reclame sadice la maşini

Zilele trecute mi-am adus aminte despre reclamele la Ford Sport Ka. M-am amuzat enorm atunci cănd le-am văzut prima dată şi acum, că le-am revăzut, au avut acelaşi efect. Astăzi am văzut o altă reclamă sadică la Hyundai Veloster. Sunt curios să îi cunosc pe oamenii de marketing ce au contribuit la realizarea lor. Presupun că, la ce idei au în cap, nu te plictiseşti cu ei la o bere. Le aveţi pe toate în continuare:

Ce iese din pisică, şoareci mănâncă

Astăzi vreau să vorbim despre mentalitatea bărbaţilor. Mai exact vreau să descriu cazul unui american supărat pe femei în aşa măsură încât şi-a omorât aproape toată familia în weekendul de după Ziua Recunoştinţei din 2009, supărat din cauza evenimentelor anterioare. Motivul care l-a determinat pe bărbat să recurgă la aceste acţiuni au fost destrămarea familiei. Mai exact, cu ceva vreme înainte, într-o încercare de a îmbunătăţi viaţa sexuală a găsit o femeie şi a prezentat-o soţiei sale în vederea unei partide de menage-a-trois. Din acel punct lucrurile au luat o turnură nefericită deoarece soţia sa a început o relaţie chier cu femeia pe care el o adusese pentru relaţii sexuale. Mai apoi soţia a intentat divorţ pentru a renunţa la bărbat si pentru a continua relaţia cu femeia respectivă.

Bărbatul, adus în pragul disperării de faptul că îşi vedea familia destrămându-se a hotărât că trebuie să se răzbune. Astfel, a mers la locuinţa bunicii soţiei, acolo unde stătea soţia împreună cu cei trei copii, două fete şi un băiat. Acolo el a început să omoare. A început cu cea care i-a distrus viaţa, adică nevasta. După s-a răzbunat pe femeia de la care pornise tot neamul femeiesc ce-i distrusese viaţa, adică pe bunica soţiei sale. Probabil a considerat că ea e sursa răutăţilor şi răul trebuie stârpit de la rădăcină. După ce a omorât-o pe bunică, a considerat că face un serviciu tuturor bărbaţilor de pe Pământ prin faptul că nu lasă perpetuarea neamului femeiesc ce l-a distrus. Aşa că a ucis şi cele două copile care locuiau cu mama lor. Singurul care a scăpat măcelului a fost băiatul de 12 ani. Probabil a scăpat si datorită faptului că era singurul care nu l-ar fi părăsit pentru o relaţie cu o lesbiană.

Deznodământul poveştii este că bărbatul riscă pedeapsa capitală. Dailymail povesteşte cum bărbatul a stat drept şi nu a schiţat nici o emoţie când s-a dat verdictul: vinovat. Acum este în aşteptarea pedepsei. Probabil omul e împăcat cu ideea că oricum a rămas fără familie şi nu mai are pentru ce trăi, dar e mulţumit că a scăpat lumea de femeile care i-au otrăvit viaţa.

In altă ordine de idei, în timp ce americanii se răzbună pe femei, se pare că românii le iubesc prea mult. Ba chiar le iubesc pe toate. Altfel nu îmi explic cum e posibil ca nişte tineri să violeze bătrâne la vârste extrem de înaintate. Şi aici nu mă refer la cazuri izolate. În ultima perioadă s-au întâmplat din ce în ce mai des cazurile de gerontofilie. Numai în zona iaşiului s-au semnalat săptămâna trecută două cazuri. Primul caz prezintă o bătrână de 70 de ani care a fost ţinta unui viol în grup. Probabil că în Prisacani, localitatea în care s-a întâmplat minunăţia există un club al violatorilor gerontofili. Iar la întâlnirile zilnice se prezintă diapozitive cu femei goale, toate peste 70 de ani. Se fac topuri ale bunăciunilor din sat şi se împart sarcini de urmărire ale femeilor singure. Probabil că ei îşi imaginează că fac un bine prin aducerea unui strop de fericire femeilor singure. Dar rezultatul întreprinderilor clubului nu a fost probabil cel scontat.

Al doilea e cazul unei bătrâne de 88 de ani care a fost bătută şi violată de un tânăr. Tânărul, amorezat peste măsură a scos-o pe femeie în sat la câteva întâlniri şi păreau că lucrurile merg foarte bine în relaţia lor. El o ajuta la treburile gospodăreşti şi era un adevărat gentleman în societate. Singurul plan pe care nu s-au potrivit a fost cel sexual. El era un adept al sado-masochismului. Ea îi refuza practicile în mod frecvent. Astfel s-a ajuns la cazul în care, într-o seară, după ce a vizionat filmul porno “Dă-i cu biciul pân’ la ziuă”, tânărul a încercat să reproducă scene din film împreună cu iubita sa. Rezultatul din nou nu a fost cel scontat şi s-a finalizat cu spitalizare.

În ambele cazuri este de remarcat dragostea purtată de tineri pentru femeile în vârstă. Chiar dacă sunt încă învăţăcei, ei îşi dau silinţa pentru ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine pe plan sentimental. Penibil.

Despre reguli şi motociclişti

Am tot văzut prin presă şi prin blogosferă articole legate de motociclişti şi despre faptul că nu le sunt respectate drepturile în trafic. Toţi se plâng de faptul că ceilalţi conducători ai autovehiculelor nu îi bagă în seamă. Toţi se plâng de faptul că se produc nenumărate accidente în care motocicliştii îşi pierd viaţa din cauza neatenţiei şoferilor de vehicule pe mai mult de 4 roţi. Şi, sincer să fiu, m-am cam săturat de plânsetele lor. Eu chiar mă întreb câţi dintre motociclişti îşi cumpără bolizi de sute de cai putere şi circulă regulamentar. Mă refer la respectarea legislaţiei şi, mai ales, a vitezei maxime admise pe drumurile patriei.

Eu nu cred că există măcar unul dintre ei care să nu fi încercat limitele animalului de sub el. Fie că e sub pretextul că e drumul gol, fie că e noapte şi nu circulă nimeni, tot s-a întâmplat la un moment dat să accelereze peste limita de viteză pentru a potoli nevoia de adrenalină. Iar când se întâmplă acest lucru, este inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să se producă un accident.

E drept că majoritatea îşi pun capăt singuri zilelor, dar mai sunt şi cei care mai iau un suflet nevinovat cu ei. Exact aşa s-a întâmplat recent în Bucureşti când un motociclist a spulberat un pieton de pe trecere şi l-a omorât instant. Şi cazul anterior nu este unicat. S-au întâmplat şi alte incidente în care setea de adrenalină a motocicliştilor se termină cu pomeni.

Iar depăşirea vitezei nu este singurul păcat de care se fac vinovaţi motocicliştii. Pe mine în mod deosebit mă deranjează faptul că ei consideră dunga continuă sau punctată care delimitează benzile ca fiind bandă dedicată şi exclusivă pentru motociclete. Şi astfel, la semafor, mă trezesc cu un huruit de motor lângă mine, deşi ştiam că era alături o amărâtă de Dacie. Iniţial, am crezut că şi-a tunat omul motorul mașinii şi mă provoacă la o liniuţă. Dar, când întorc privirea, mă întâmpină o creastă roz ataşată la o cască de motociclist. Iar în momentul în care s-a făcut verde pleacă în trombă ca să ne arate nouă, muritorilor de rând, că el este şmecher cu doi de “şm” şi are bolid care ne lasă în praf.

Iar pe lângă acest aspect, mai e şi slalomul pe care l-am văzut de câteva ori în Copou printre maşinile participante la trafic. O singură greşeală din partea vreunui alt şofer şi îi vezi cu dinţii împrăştiaţi pe asfalt. Dar inconştienţa lor nu le permite să conceapă faptul că se pun în pericol, în primul rând, pe ei înşişi şi în al doilea rând pe noi, ceilalţi şoferi.

Sper să nu se înţeleagă că am ceva anume cu motocicliştii. Şi eu sper ca într-un viitor cât mai apropiat să fiu posesor de permis de conducere categoria A şi să-mi cumpăr o motocicletă. Şi sunt sigur că există şi motociclişti conştienţi care testează limitele bolizilor pe circuite special amenajate în acest scop. Acest articol nu se referă la ei. Eu sunt supărat pe ceilalţi nebuni, nebuni care nu respectă regulile de circulaţie rutieră şi care mai au şi tupeul să se plângă atunci când greşesc.

Antreprenor de Iaşi - Ep. 5

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

V-am povestit în primul episod, sumar, despre doamna Radu. Dar nu cred că am reuşit atunci să descriu îndeajuns acest personaj. Iar, pe lângă asta, vreau să vă descriu modelul perfect de soţie de antreprenor sau, mai bine spus, antreprenor prin alianţă.

Doamna Radu era blondă. Pe lângă faptul că era blondă, nu avea nici cultură generală. S-a întâmplat de câteva ori ca în mijlocul discuţiei, domnu' Radu să se oprească şi să-i explice doamnei Radu despre ce vorbeam. Şi asta fiindcă doamna Radu era cea mai cicălitoare fiinţă existentă pe acest pământ. Nu avea răbdarea necesară pentru a aştepta să întrebe în privat când nu înţelegea ceva şi deborda de curiozitate. Şi pe lângă faptul că îşi manifesta în public lipsa de cunoaştere, se aprindea instant când i se spunea că oricum nu înţelege.

Am observat acest fapt în câteva ocazii. Vorbeam despre sisteme de operare, fibre optice sau viteze de transfer la internet, iar ea, fiind complet paralelă cu domeniul IT punea întrebări. Când domnu’ Radu a îndrăznit să-i spună că oricum nu înţelege, brusc i s-a schimbat culoarea. Din albă cum era, a devenit roşie ca focul şi a început să arunce o avalanşă de apelative la adresa săracului soţ. După ce s-au liniştit apele şi spumele de la gura ei au încetat, ca prin minune, domnu’ Radu a devenit mieluşel şi, începând fiecare frază cu apelativul “Mami”, i-a explicat ceea ce voia ea să afle de la început. Când s-a plictisit de explicaţii şi a realizat că pe ea chiar nu o interesa subiectul, a făcut stânga-mprejur şi a plecat. După ce a sunat-o mieluşelul de 50 de ori, i-a răspuns şi i-a zis că şi-a adus aminte că are o programare la manichiură. Aşa că a plecat.

Un alt episod care m-a frapat a fost când, într-o zi, s-a luat curentul. Lipsa curentului însemna pierdere de bani şi potenţiali clienţi. Eu am făcut singurul lucru care îmi stătea în putinţă. L-am informat pe domnu’ Radu şi am aşteptat răspuns de la el. În timp ce eu aşteptam, apare ea, tocmai întoarsă de la cumpărături, cu 5 punguţe pe un braţ şi 5 pe celălalt. Eu, politicos, m-am oferit să o ajut. După ce i-am luat povara, a realizat că sala e goală şi toate calculatoarele închise.

Faptul că erau toate calculatoarele închise nu era o surpriză fiindcă, atunci când nu aveau clienţi, era normal să stea închise pentru a nu consuma curent. Asta era politica sălii. Oricum, am pus-o la curent cu faptul că nu avem energie electrică. Deşi nu eram eu de vină, caracterul ei impulsiv a făcut-o să ţipe la mine. Motivul nu l-am aflat niciodată. Dar, după ce s-a calmat, a plecat. Aşa cum îi era obiceiul. După două ore vine triumfătoare cu o maşină a furnizorului de curent electric în urma maşinii ei. Respectivul lucrător era verde la faţă, semn că nici el nu fusese tratat omeneşte în interacţiunea cu doamna. Fără nici un cuvânt, omul se apucă de legat firele la contuarul care era în lateralul clădirii.

Ea, ţanţoşă, îşi sună bărbatul. Cu un vădit aer de superioritate îl informează că a rezolvat problema. Eu, fiind în sală, am auzit toată discuţia. Aşa am aflat că a fost mai întâi la sediul furnizorului de unde a aflat că i-au tăiat curentul pe motiv de neplată. Bineînţeles, cu scandal la funcţionara de la gişeu. După care a făcut rost de bani de la nu ştiu ce prieten. Tot cu scandal. Se pare că respectivul avea o datorie la ea. După care s-a dus din nou la ghişeu şi a plătit. Tot cu scandal că ea nu primise nici o notificare de debranşare anterioară. Domnu’ Radu în schimb, primise. După ce a plătit, a cerut să fie repus curentul. Funcţionara i-a explicat că se va rezolva în 2-3 zile. Ghiciţi ce a urmat? Scandal. Când a dat ochi în ochi cu muncitorul de rând care tocmai pleca să repună curentul a aflat că tot el debranşase dis-de-dimineaţă. Şi bineînţeles, scandal pentru că a debranşat locaţia în lipsa ei.

Dar într-un final, s-a rezolvat totul. Se pare că modelul perfect de business este scandalul. Altfel lucrurile nu se rezolvă în România. Nu spun că încurajez acest comportament de mahala, dar îndobitocirea oamenilor duce la nevoia de scandal pentru rezolvarea problemelor. Doar atât înţeleg dobitoacele şi se pare că funcţionează. Dacă nu sunt la nivelul dobitoacelor, oamenii reacţionează la fel la scandal deoarece le e ruşine să se certe sau vor să scape de mahalagismul interlocutorului. Aşadar, scandalul e metoda optimă de management al problemelor în mediul de business românesc.

Eu, după ce ajunsesem să-mi fac cruce când vedeam maşina ei oprind în faţa sălii, deşi nu sunt religios de fel, am mulţumit oricărei divinităţi care patronează Pământul pentru faptul că nu a trecut mai des pe la sală în prezenţa mea. Tare i-aş mai fi spus eu vreo câteva, dar eram angajat la patron şi trebuia să înghit. Şi mă gândesc că şi domnu’ Radu a devenit tot un fel de angajat după ce şi-a pus piuliţa pe deget. Altfel nu-mi explic cum din bărbatul impunător şi prezentabil care era în lipsa ei, se transforma în mieluşelul mieros şi supus la apariţia scorpiei.

Iar el era însărcinat cu produsul banilor, pe când ea avea clar în fişa postului cheltuitul. Deşi sala mergea în pierdere, ea avea programări la manichiură, solar, masaj şi alte câteva operaţiuni care pe mine mă depăşesc din punct de vedere al tehnicilor de înfrumuseţare. Şi astfel, devenise acel model de lady pe care l-am tot văzut prin filmele americane în care ea umblă toată ziua lelea cu nasul în vânt, iar el munceşte ca boul ca să-i plătească silicoanele. Am exagerat puţin. Ea n-avea aşa ceva, dar nu fiindcă n-ar fi vrut, ci fiindcă domnu’ Radu, antreprenoru’, nu-şi permitea.

Şi dacă tot am ajuns să vorbesc despre ce-şi permitea sau nu domnu’ Radu, am să vă povestesc şi despre ce mi-am permis eu după perioada petrecută la sala de net. Dar asta în episodul următor.

Despre head-hunteri

Eu sunt unul dintre acei IT-işti care nu au simţit efectele declinului economic din ultima perioadă. Şi asta deoarece în domeniul în care lucrez sunt întotdeauna locuri de muncă disponibile şi chiar bine plătite. Iar companiile sunt într-o permanentă căutare de oameni cu cât mai multă experienţă. Pe lângă departamentele interne de HR şi recrutare, companiile mai apelează şi la metoda externalizării serviciului de recrutare către terţe companii. Iar exact despre aceste terţe companii vreau să vă vorbesc. Mai specific, despre oamenii care lucrează în ele şi care se mândresc cu titulatura de specialişti în recrutare.

Îmi imaginez faptul că respectivele companii specializate pe recrutare de personal nu lucrează numai cu clienţi din domeniul IT, dar câţi muncitori pe şantier ai angajat încât să pui în aceeaşi oală diferitele niveluri de angajaţi, pe diferitele domenii de activitate? Şi spun asta fiindcă am primit în ultima perioadă o serie de mailuri şi telefoane de la persoane care chiar nu ştiu să exprime coerent ceea ce vor şi ceea ce prezintă. Fac greşeli elementare de exprimare, nu oferă informaţii complete, nu spun clar ceea ce vor de la mine, ş.a.m.d.

Dar una dintre cele mai grave greşeli este să chemi un angajat la interviuri pentru firma la care lucrează. Asta am păţit-o acum doi ani, când, deşi lucram de două luni la o companie, primesc un mail de la un recruiter care dorea să mă angajeze la exact aceeaşi companie. I-am trimis răspuns de pe mailul de firmă că sunt interesat si că ar trebui să programăm un interviu. N-am mai auzit veşti de la ea după.

Am să vă exemplific cele spuse anterior prin două discuţii avute pe mail cu astfel de recruiteri. Prima am avut-o acum aproximativ o lună. Iniţial am primit mailul următor:

Buna Nicolaie,

Numele meu este Iulia Druta si sunt HR manager la Small Footprint www.smallfootprint.com .
In momentul de fata, SFP recruteaza pentru doua pozitii de Java Dev.
Proiectul este unul foarte mare si interesant. Este o aplicatie client-server instalata in dispeceratele dea 911 si de a distribui resursele necesare pentru a se interveni la sursa accide politie din SUA, care are rolul de a prelua apelurile de urgentntului/apelului. Colegii mei lucreaza cu urmatoarele tehnologii: OSGi, Spring DM, Hibernate, OpenMQ, Groovy, Drools, SWT, JFace, Eclipse RCP, Jetty and GWT with GWT-EXT, Lucene, JUnit4, Selenium, SWT-Bot.

Te rog sa imi comunici disponibilitatea ta pentru o intalnire/interviu.

Toate cele bune,
Iulia

Exceptând tehnologiile cu care lucrez, cred că toată lumea înţelege ce vrea doamna/domnişoara Iulia de la mine. Numai că pe mine, în faza de primă abordare a candidatului pentru angajare mă interesează alte detalii. Nu tehnologiile. Tehnologiile mă vor interesa când discutăm la un interviu şi nu în primul mail, prin care iei contactul cu mine. Iar faptul că e interesant sau nu proiectul, eu stabilesc. Acum vreau să stiu cine e angajatorul, unde e jobul, care e perioada de angajare. Astea sunt chestii de bun simţ pentru a fi prezentate la mailul de introducere. Dat fiind faptul că nu spune în ce localitate e job-ul, răspunsul meu a fost:

Buna ziua,

La prima vedere, din mesajul dumneavoastră reiese că aţi studiat profilul meu şi aţi observat că muncesc în Iaşi. Aşadar pot presupune că jobul propus de dumneavoastă are locaţia tot în Iaşi, dat fiind faptul că nu aţi menţionat altă locaţie.
Studiind mai atent situl www.smallfootprint.com, ajung la concluzia că Small Footprint nu are sediu în Iaşi. După un browsing al presei de specialitate, se pare că aseastă companie nici nu intenţionează să deschidă sediu aici.
Aşadar, cine a greşit? Eu, pentru că am tras concluzii eronate bazate pe informaţii greşite, sau dumneavoastră, care propuneţi joburi fără a specifica locaţia necesară desfăşurării lor?
Pentru cazul în care eu m-am înşelat, vă comunic totuşi disponibilitatea pentru interviu: în orice seară după ora 18:00. Va rog să îmi comunicaţi adresa sediului companiei dumneavoastră din Iaşi.
Pentru cazul în care dumneavoastră aţi greşit în formularea mesajului prin omiterea acestui detaliu și jobul este pentru Cluj-Napoca, vă informez că nu sunt interesat de relocare.

O zi plăcută în continuare.
Nicolaie Niţu

La care, răspunsul ei a fost:

Intr-adevar sediul nostru este in Cluj, insa noi dorim sa relocam oameni. Am inteles ca nu sunteti interesat de asa ceva. Oricum, va doresc mult succes pe mai departe si daca veti dori sa va mutati la Cluj in viitor, va rog sa ma contactati.
Iulia

Clar, dragă Iulia. Când o să mă mut la Cluj o să te scot la o cafea să îţi explic ce înseamă recrutare. Al doilea email l-am primit chiar ieri. După ce l-am citit am crezut pentru moment că respectiva recruteriţă face mişto de mine. Nu are nici subiect, nici predicat mesajul ei. Eu ce trebuia să înţeleg din:

Buna seara,

Ma numesc Mihaela Badan si va contactez din partea Companiei de recrutare Brainspotting. Va contactez deoarece in acest moment ne aflam intr-un process de recrutare alert pentru ocuparea pozitiilor de Java Developer – J2EE sau Java core, Senior si Junior pentru clientul nostrum compania HP
Pozitiile sunt pentru mai multe proiecte de ex:OO – Operation Orchestration; SA- Server Automation;

Astept cu interes un raspuns din partea dumneavoastra sau o recomandare,
Va multumesc,

Alert, alert... dar cât de alert e ritmul de recrutare încât nu ai timpul să citeşti ce ai scris? Adică una e să exprimi faptul că te aştepţi să găseşti oameni repede, şi alta e să-i respingi prin mesaje stupide trimise prin email. Aştepţi un răspuns din partea mea, ţi l-am trmis la nici jumate de oră după. Uite-l:

Bună seara,

Vă răspund cât de alert pot eu. Dar din emailul dumneavoastră nu înţeleg întrebarea. Vă rog să îl recitiţi şi dumneavoastră şi să îmi spuneţi care e întrebarea la care aşteptaţi răspuns din partea mea.
Iar ca recomandare, vă pot direcţiona către: http://www.imdb.com/title/tt0031381/

O zi cât mai plăcută,
Nicolaie Niţu

Stimată Mihaela Badan, măcar eu m-am semnat la sfârşitul emailului. Şi tot ce înţeleg din emailul tău este că tu m-ai contactat ca să te lauzi. După ce i-am trimis răspunsul de mai sus, n-a mai trimis nimic. Probabil s-a dus acasă să vadă filmul. Cam aceştia sunt oamenii care vor să mă angajeze pe mine. Iar eu mă sperii de abordările lor stupide şi adeseori incoerente.

Disclaimer: nici unul dintre emailuri nu conţinea clauze de confidenţialitate și, de asemenea, nu era precizat faptul că informaţiile descrise sunt private în vreun fel. Din această cauză mi-am permis să fac publice emailurile în formatul în care le-am primit.

Antreprenor de Iaşi - Ep. 4

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

Data trecută v-am povestit despre George, care era un băiat de zăhar stricat de anturaj. Astăzi vreau să vă povestesc despre un alt personaj care, mult asemănător lui George, a fost influenţat enorm de către anturaj, dar, spre deosebire de cel menţionat anterior, nu îl ajuta nici capul. Este vorba despre fratele mai mic al patroanei. Spre ruşinea mea, am uitat cum îl cheamă. Florin... Ştefan... Chiar nu reuşesc să-mi amintesc. Oricum, numele este irelevant. Ceea ce contează totuşi este tipul de om reprezentat de către acest personaj şi ceea ce înseamnă el.

Tipul era într-o clasă mică de liceu şi, ca marea majoritate a generaţiei lui, era reprezentat de nişte mentalităţi complet eronate. În primul rând, era ideea că toată lumea îi vrea binele şi că el e mai presus de toţi. El era sau voia să fie “tovarăş” cu toată lumea. Şi mai avea un vis. Acela că atunci când va termina liceul o să îşi facă şi el sala lui de net, exact cum avea şi cumnatul său, domnu’ Radu.

Se întâmpla uneori să stea şi el seara cu mine la sală. Şi atunci veneau pe la sală prieteni de-ai lui sau colegi de școală. Era un fel de adunare sau reuniune a găştii acolo iar el, în calitate de rudă a patronului, îşi permitea să se comporte ca un mini zeu. Pieptul scos în faţă, privirea semeaţă care strălucea mai tare decât gelul din creasta făcută acasă şi mersul apăsat îi permiteau să se ridice peste ceilalţi colegi şi să arunce cu gratuităţi. “Stai mă şi tu o oră la staţia aia. Hai că te văd că eşti pârlit.” Şi cu o atitudine de mare mahăr se afişa în faţa persoanelor din jur. Eu nu puteam face altceva decât să-l las să-şi facă meandrele. La urma urmei, era sala surorii lui. Şi erau foarte apropiaţi.

Toată atitudinea asta s-a terminat bursc într-o zi în care a venit la sală un coleg de-al lui care probabil avea şi calculator şi net acasă şi, după ce omuleţul meu s-a afirmat cu “Stai la calculator pe net, că te las eu.” a primit răspunsul “Marş mă cu ciurucurile tale de aici”. Asta a fost palma care l-a retrezit la viaţă. Atunci a realizat el că de fapt sala nu-i a lui, calculatoarele nu-s ale lui şi cu greu pot fi numite calculatoare. Aşa că a plecat cu coada între picioare şi câteva zile nu l-am mai văzut la sală.

Un alt episod ceva mai ieşit din comun legat de el a fost într-o zi când, cu o falcă în cer şi una în pământ se întoarce de la școală şi intră în sala de net nervos. Aruncă ghiozdanul pe un scaun. În sală era pustiu. Se întoarce către mine: “Dă-mi repede o ţigară că-s nervos!” Mă uit la el... mă gândesc vreo cinci secunde şi după îi dau o ţigară. El o ia, iese în pragul sălii şi o aprinde. Trage două fumuri unul după altul şi pufăie îmbufnat. Eu ies după el:

Eu: -Ce-ai păţit?
El: -Nimic.
Eu: -Cum nimic. Te văd că ai draci. Zi ce s-a întâmplat. Poate pot să te ajut.
El: -N-ai cum. M-am enervat pe Geta (Am să-i zic Geta fiindcă nici pe ea nu mai ştiu cum o cheamă. Era iubita lui şi, în acelaşi timp, colegă de şcoală sau clasă)
Eu: -Da ce ţi-a făcut?
El: -Ei... e complicat.
Eu: -Zi măi, ai prins-o cu altul? Ce ţi-a făcut?
El: -Mama ei de târâtură. (S-a dezlănţuit brusc) S-o mai prind vreodată în faţa mea şi-o calc în picioare. Acuma am venit de la liceu. I-am prins una peste bot de i-am întors gura la spate.
Eu: -Da zi omule de ce... Ce s-a întâmplat?
El: -Nu i-a venit.
Eu: -Cine?
El: -Ştii tu... ca la femei. Nu i-a venit luna asta. Trebuia să-i vină ieri şi nu i-a venit.
Eu: -Păi şi de când nu ţi-ai mai tras-o cu ea?
El: -Păi tocmai asta e. Că noi n-am făcut-o de acum două săptămâni. Sigur şi-a tras-o cu altul de a rămas borţoasă. De asta am articulat-o.

Un zâmbet mi-a apărut în colţul gurii. I-am explicat pe parcursul a două ore cum e cu ciclul de 28 de zile al femeilor şi cum acum două săptămâni era cea mai fertilă. Ba mai mult. Înainte să pedepsească fata pentru o crimă inexistentă, să se convingă de motive. I-am spus să meargă frumos la farmacie, să ia un test de sarcină şi să verifice. I-am mai explicat şi că e posibil la orice femeie să întârzie fără motiv câteva zile, mai ales dacă nu lua anticoncepţionale. Şi l-am mai şi apostrofat pentru faptul că nu ştia deja toate astea şi, mai ales, fiindcă nu a folosit prezervativ.

După ce i-am explicat toate astea, s-a liniştit. S-a dus acasă şi a furat 10 lei, cât era pe vremea aia un test de sarcină, şi a mers la farmacie. După a trecut din nou pe la sală să mi-l arate şi să mă întrebe dacă-i bun. Apoi s-a dus către casa ei ca să îşi ceară scuze şi să rezolve problema. Fata l-a crezut. Probabil era şi ea cam săracă cu duhul. Testul a fost negativ. I-am explicat că testele nu sunt sută la sută sigure şi că nu e totul gata. La vreo 3 zile după acest episod, a apărut într-o dimineaţă la sală cu un zâmbet dintr-o ureche în alta. Îi venise.

Iar eu nu pot decât să mă întreb... Dacă el e viitorul antreprenor ieşean, dacă el aşa învaţă să facă business şi dacă singura lui metodă de a rezolva problemele e cu punmul, ce ne aşteaptă? Dacă el îşi dă gratis produsul către prieteni doar pentru a se făli şi fuge ruşinat la primul semn de competiţie, cum te poţi aştepta ca el să facă business? Dacă atunci când întâmpină o problemă mai întâi reacţionează şi abia după aceea gândeşte, cum mă pot baza pe el ca viitor pilon al economiei româneşti?

În fine. Iar m-am aprins inutil fiindcă mă deranjează mentalităţile celorlalţi. Şi dacă tot m-am aprins inutil, ştiţi cine se mai aprindea inutil? Dacă nu, veţi afla în episodul următor.

Despre piaţa muncii şi manelişti

Ieri am citit 3 articole care m-au facut să mă gândesc de două ori asupra sărăciei în care trăim. Primul dintre ele spune că sunt 643 de locuri de muncă vacante la nivelul judeţului Iaşi oferite prin Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM). Aşadar, există locuri de muncă. Nu cum aud pe toţi plângându-se că nu au unde se angaja. Dacă vrei să munceşti, găseşti unde. Voinţa este singurul lucru care te împiedică să îţi găseşti un loc de muncă.

Al doilea articol spune că munca la negru continuă să înflorească în Romania. Normal. E mult mai avantajos să plăteşti salariatul mai mult, îţi mai rămân şi ţie nişte bănuţi ca patron şi îţi înfloreşte şi afacerea. Ce-i drept, salariatul are cel mai mult de pierdut. Fără asigurare de sănătate, fără contribuţii la pensie, fără şomaj dacă e dat afară. Dar inconştienţa se plăteşte. Deşi sunt 643 de locuri de muncă vacante, noi muncim la negru că e mai avantajos. Fără să ne gândim la consecinţe. Oare plozii pe care-i facem azi muncind la negru vor beneficia atât de mult de cele câteva zeci sau sute de lei astfel încât să ne întreţină când nu vom mai putea noi munci? Sau ne chinuim mai mult acum dar avem siguranţa unei pâini la pensie?

Şi apropo de treaba asta, îmi aduc aminte de o fază de când eram în liceu. Stăteam la coadă la poştă şi în faţa mea un bătrân aproape orb a venit să întrebe ce scrie pe hârtia pe care a primit-o acasă fiindcă el nu vede şi nu are cine să-i citească. Hârtia era o înştiinţare judecătorească prin care era informat că va fi dat afară din casă de propriul fiu. Casă pe care fiul tocmai o vânduse după ce l-a convins pe bătrân să-i facă acte pe casă. Voi aveţi încredere în odrasle?

A treia ştire e motivul pentru care urăsc eu ţiganii. La un botez, Florin Salam a făcut o mică avere din dedicaţii. Dedicaţiile curgeau una după alta fără ca aşa-zisul “artist” să mai poată cânta. Eu stau şi mă întreb câţi dintre leii şi euroii aruncaţi de ţiganii ăia erau munciţi de români şi furaţi mai apoi de coloraţi pentru a fi aruncaţi pe dedicaţii la evenimente? Aşa cum e circuitul apei în natură, e şi circuitul euroiului în buzunare. Florin Salam plăteşte majordomul român, care dă banii copilului să se ducă la şcoală, care mai apoi este jefuit de către ţigani la colţul străzii sub ameninţarea cuţitului, mai apoi banii ajungând la părintele care şi-a trimis odrasla la ciordit, iar părintele îi dă înapoi lui Salam la următorul concert.

Haoleo, mânca-ţi-aş portofelu’! Dar parcă era vorba că se impozitează maneaua. Cum s-a aplicat legea care se vehicula anul trecut prin presă? Care a fost aportul de venituri la bugetul de stat? Care e metodologia după care se fac verificări ale veniturilor? Cel mai probabil inspectorii care ar fi trebuit să facă verificări şi-au luat partea şi au închis nu doar un ochi, ci ambii. Că doar de, sunt şi ei săracii bugetari, salarii tăiate, rate la bănci, copii la scoală. Ştiţi dumneavoastră. Tot tacâmul. Penibil.

Iar noi muncim ca proştii şi ne chinuim pentru bunăstarea lor.

Culmea incompetenţei

Zilele trecute a apărut în presa online ieşeană un articol despre un bărbat care s-a aruncat de la geam. Articolul îl puteţi găsi aici. Eu vreau să atrag atenţia asupra a două aspecte. Primul ar fi incompetenţa reporterului. În articol este menţionată data publicării: “Miercuri, 17 August 2011”. Şi atât. Iar autorul foloseşte sintagma “In urma cu 20 de minute”. Şi atât. Cu ce mă ajută pe mine această informaţie? Cât poţi fi de tâmpit încât să presupui că toţi cititorii vor citi articolul exact în momentul publicării, astfel încât informaţia să fie adevărată. Pentru toţi ceilalţi, în urmă cu 20 de minute ia ca punct de refeinţă momentul numit acum. 

Săracul bărbat de 50 de ani s-a aruncat de peste 800 de ori de la geam, câte o dată pentru fiecare cititior al articolului şi raportat la momentul în care fiecare a citit articolul. Formularea folosită mergea în cazul radioului. Fiindca ştirea este ascultată de mai multe persoane simultan şi poate fi adevărată pentru momentul difuzării. Dar nu trebuie repetată în aceeaşi formă şi peste jumate de oră. În orice caz, reporterii îşi manifestă (in)abilităţile jurnalistice. Penibil.

Al doilea aspect asupra căruia vreau să atrag atenţia este chiar subiectul ştirii. Dacă idiotul s-a aruncat de la geam, presupun că a vrut să se sinucidă. În nici un caz nu prindea fluturi. Iar dacă a vrut să se sinucidă, oare chiar nu s-a gândit că de la etajul 2 scapă?

Cât de incompetent poţi fi încât să vrei să te sinucizi şi singura idee care-ţi trece prin cap e să te arunci de la geam. Dar dacă stăteai la parter ce făceai? Săreai puţin în sus, ca să simţi măcar vântul prin păr! Şi când te gândeşti că sunt atâtea alternative. Sunt trenuri, sunt poduri, sunt lame, sunt funii, sunt bidoane de gaz şi chibrituri, iar dacă eşti complet lipsit de inspiraţie, ţine-ţi respiraţia până crapi. Tot e mai eficient decât să te arunci de la etajul 2.

Iar dacă nu ai vrut să te sinucizi, nu pot să fac altceva decât să te insult prin observaţia: cât de prost mai eşti. Vrei să atragi atenţia? Vrei să te dai în spectacol? Nu-ţi ajung banii, băutura? Nu-ţi mai convine pensia? Ai datorii la cămătari? Ghinion. Cu toţi ne chinuim într-un fel sau altul. Toţi suntem nemulţumiţi de ceea ce avem şi vrem din ce în ce mai mult. Dar ăsta e mecanismul prin care evoluăm ca specie. Dorinţa de mai mult ne face să fim mai buni. Nu să ne aruncăm de la geam în speranţa că ne dă cineva pomană.

Ce-ar fi să procedăm toţi la fel? Ori ne aruncăm de la geam, ori de la vreo balustradă în parlament... Doar, doar ne bagă cineva în seamă şi ne dă ceva de pomană. Atunci am avea al naibii de mulţi proşti cu picioarele rupte în spitale şi nimeni care să dea pomană. Nu realizezi că, dacă nu produci, nu ai de unde consuma? Penibil.

Am fost pe acoperişul lumii...

Asta dacă presupunem că lumea mea se rezumă la Iaşi, iar acoperişul e etajul 13 al Hotelului Unirea. Să vă explic. Zilele trecute am avut un eveniment ceva mai deosebit în familie şi am ieşit împreună cu soţia la cină, la Restaurant Panoramic. Nu mai fusesem anterior în acest local şi am zis că ar fi plăcut să încercăm ceva nou. Să facem o schimbare.

Aşa că am rezervat o masă pentru două persoane “la geam”. Citisem în prealabil câteva review-uri pe net (aici, aici şi aici) şi am înţeles că degeaba mă duc la Panoramic dacă nu am masă “la geam”. Aşa că am rezervat masa la geam, pentru două persoane, pentru ora 7 seara. Din review-uri citisem că restaurantul ar fi un simbol de eleganţă şi că e deosebit să mergi acolo ... că e ceva ce n-ai mai văzut în viaţa ta.

Fiind abia ieşit de la muncă eram îmbrăcat în blugi şi tricou. Soţia, asemănător. Pe drum spre restaurant, ne făceam probleme de posibilitatea în care nu ne primesc datorită ţinutei. Dar am ajuns acolo. Complet eronat. Nici măcar nu se apropie de Casa Bilius din Copou. Lumea era îmbrăcată foarte relaxat, atmosfera era una călduroasă, aproape familială.

Aşadar, mă înşelasem de două ori. Restaurantul nu reprezintă eleganţa dusă la extrem, şi nici nu există un dress code. Apoi ne-am relaxat complet. Bine... ca să fiu corect, nu e nici ultima scursură de terasă. Adică tot sunt feţe de masă, şervetul fiecărui client e din material textil şi nu din hârtie, vezi draperii mai calitative la geamuri, iar sarea şi piperul sunt în râşniţe, pentru a păstra gustul şi savoarea condimentului proaspăt măcinat. Dar, deşi scaunele sunt din piele, tot mai vezi o gaură. Probabil nişte clienţi nemulţumiţi. Iar în urma unor retuşuri la draperii, erau uitate nişte bolduri pe pervazul care purta urmele unui şters de praf mai fugitiv.

Mancarea a fost ok. Deşi nu se respectă reţetele consacrate pentru felurile prezentate, mă gândesc la faptul că bucătarul le adaptează la posibilităţile pieţei şi anotimpului. Se merge mult pe principiul “Nici prea, prea, nici foarte, foarte!”. Probabil că astfel reuşesc să mulţumească pe majoritatea clienţilor. Preţurile, în schimb, sunt peste medie. Pentru două persoane, felul doi plus un desert, udate cu două Nestea şi-o limonadă au ajuns la 100 lei. Şi nu ne-am aruncat la cine ştie ce specialitate de viţel, raţă sau crocobrontozaur.

De fapt, 90 lei mâncarea şi 10 lei bacşişul. Şi asta pentru că servirea a fost ireproşabilă. Chelnerul a fost foarte prompt în absolut orice rugăminte sau cerinţă am avut. Este totuşi posibil ca promptitudinea să fi venit din faptul că noi eram la una din singurele 4 mese ocupate din tot restaurantul. Dar nu m-a deranjat. De obicei, un restaurant plin ajunge să sune ca o cantină din cauza clinchetului tacâmurilor când ating vesela. E un zgomot care pe mine mă deranjează şi e greu a fi acoperit de muzică. Apropos de muzică. În Panoramic, ambientul sonor a fost propice unei cine relaxante. Reuşea de minune să rupă monotonia fără a te agasa totuşi cu un sunet strident. Exact cât trebuie.

Probabil că fiecare client al restaurantului ajunge acolo îmbiat de expectanţa panoramei. Şi merită. Cât am stat acolo şi am luat masa, a venit un întreg grup de copii doar cu scopul de a face poze. Şi s-au căţărat pe pervazurile geamurilor şi au făcut o groază de poze. Asta până când acelaşi chelner le-a atras atenţia într-un mod politicos că în restaurant se mănâncă şi se preferă o atmosferă mai liniştită. Fără râsetele lor zgomotoase. Aşadar, panorama atrage pe toţi. Eu sunt curios dacă toţi cei ce văd pentru prima dată Iaşul de sus îşi caută propria locuinţă prima dată. Şi eu şi soţia asta am făcut.

În concluzie, restaurantul e în general ok. Nu o să revenim prea curând acolo fiindcă, din punctul nostru de vedere, nu a fost extraordinar. Dar, odată la 1-2 ani, merită.

Antreprenor de Iaşi - Ep. 3

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

O altă sarcină a mea ca om bun la toate a fost să trag la xerox. Fiind vis-a-vis de RAR, xerox-ul făcea mai mulţi bani decât calculatoarele cu net sau jocuri. Erau nenumăraţi clienţi care uitau câte un document din suita de hârţoage necesare pentru înscrierea maşinilor la RAR-ul de vis-a-vis. Şi, atâta vreme cât birocraţia era în floare, afacerea prospera. În vreme ce la PIM sau la Adi Copy Center din Târguşor costa două sute de lei pagina, o copie la xeroxul lu‘ domnu’ Radu era două mii de lei. Aşadar, de 10 ori mai mult. Şi oamenii plăteau fiindcă nu aveau încotro. Pe lângă calculatoare şi xerox, sala de jocuri mai avea un aparat: aparatul de cafea. În toată perioada mea de la sala respectivă, eu am fost cel mai bun client. Şi nici pentru mine nu era gratis cafeaua. Plăteam opt mii de lei pentru o cafea şi beam cam două pe zi.

Si erau foarte mulţi clienţi care strâmbau din nas când era vorba de preţuri la xerox, si erau şi mai mulţi cei care strâmbau din nas la preţul de la cafea. Dar aşa l-am cunoscut pe George. George a intrat prima dată în sala de net la ora opt dimineaţa. Căuta să bea o cafea. Şi George era cu un cap mai înalt ca mine. Dar era slab ca varga. Din faţă bărbat, din profil biscuite. Aşa slab cum era, uscăţiv şi tras la faţă, părea o stafie umblătoare. Doar statura îi mai salva aparenţele.

Iar în dimineaţa respectivă avea întâlnire cu un tovarăş. Şi cum tovarăşul întârzia, a intrat în sala de net să ia o cafea şi să piardă vremea. Am aflat mai târziu că motivul alegerii sălii era lipsa banilor. La barul din colţ era scumpă cafeaua, comparativ cu aparatul meu. Şi după ce i-am dat cafeaua, a intrat în vorbă. Şi aşa am aflat că locuieşte în Păcureţ, că e prieten cu toată lumea, că învaţă la Liceul CFR, că e într-a XII-a şi că nici nu ar vrea să mai dea bacul. Că ar vrea să plece după maică-sa în Italia. Şi că în timpul liber se ocupă cu vândut “nasoale”. Aşa că şi George era tot un fel de antreprenor. Tovarăşul n-a mai apărut, iar George a stat de vorbă cu mine timp de 3 ore. Şi aşa m-am împrietenit eu cu George, fără ca eu să vorbesc prea mult.

Și, începând din ziua respectivă, George trecea aproape zilnic pe la sală. Măcar să mă salute dacă nu avea timp să stea. Oricum nu făcea mare lucru pe acasă. Iar la şcoală chiulea cât putea. Aşa că pierdea vremea împreună cu mine. Şi din când în când mai stătea la un calculator să vorbească pe mess cu una din sutele lui de “combinaţii”.

"P-asta o ştiu de la un show. Mare cordoaică. Dacă vrei îţi fac lipeala. P-astlaltă o ştiu de la liceu. O bagaboantă şi jumate. O făceau băieţii poştă în wc-u’. Acu’ cică e fată cuminte. Da’ io ştiu mai bine. Sare din merţan în beemveu şi din p**ă în p**ă".

Şi pe lângă “combinaţiile” cu fete, mai avea “combinaţiile cu nasoale”. Şi îmi povestea de afacerea lui, şi de tovarăşii cărora le vindea. Din lipsă de ocupaţie, îmi povestea tot, de la cum primeşte marfa în scări de bloc şi cutii poştale până la amicii cărora o dădea. Şi mai mult, îmi povestea cum, la petrecerile pe la care mergeau, după ce fumau, ieşea cu scandaluri sau capete sparte din cauza “halucinaţiilor”. Dar în mine nu a găsit un client. Că la vremea respectivă mă cam rodea buzunarul. În schimb, el a văzut în mine omul căruia i se putea confesa. Şi eu ştiam ce face şi nu mă amestecam în treburile lui. Dar mi se părea fascinant stilul său de viaţă fără griji şi complet dezinvolt pentru ca după nici două zile să uit mai tot ce-mi spunea. Oricum, avea un stil de a povesti din care nu reuşeam să ţin minte nimic. Nume şi locuri despre care eu nu ştiam nimic îmi erau prezentate ca şi cum am fost acolo de nenumărate ori.

Şi niciodată nu m-am amestecat în treburile lui. Singura dată când l-am sfătuit a fost atunci când, într-o seară, l-am invitat pe la mine să bem un păhărel. Şi el îmi spunea cum vrea el să plece în Italia şi cum nu-i pasă de şcoală. Iar eu insistam asupra faptului că ar trebui să ia bacalaureatul. Cum că a fost inutil să meargă la liceu 4 ani, dacă la sfârşit dă cu mucii în fasole. Dar toate vorbele mele se loveau de mintea lui ca de un zid de beton. Era hotărât şi pace.

Nu am stat destul de mult pe lângă el ca să ştiu care a fost finalul. Nu am aflat niciodată dacă a dat bacul sau nu. Dar cert e că la ceva vreme după, a apărut pe mess cu un nou avatar. Era o poză cu nişte construcţii arhitecturale romane pe fundal. Aşadar a plecat. Poate că a reuşit să-şi îndeplinească visele de bani mulţi şi maşini luxoase. În România probabil că n-ar fi reuşit. Iar el pentru mine a fost exemplul perfect de om bun care a fost stricat de anturaj. Avea un suflet enorm. Dar mintea necoaptă, modelată în permanenţă de anturajul nefast în care se regăsea, au creat din el o marionetă a unui sistem care te obligă să îţi cauţi viitorul peste hotare. Stau şi mă întreb ce ar fi făcut dacă ar fi avut şansa de a intra la o facultate. Oricum... acolo unde e el acum, poate fi sigur că a lăsat în România măcar o amintire.

Iar în paralel cu George am mai cunoscut un personaj prin intermediul sălii de net, dar despre el voi povesti în episodul următor.

Pictori de icoane cu acces la etnobotanice

Weekend-ul trecut am fost la nunta unui prieten din Huşi. Totul a fost exact cum mă asteptam să fie. Distracţie, bucurie, petrecere ... ca la nuntă. Ceea ce a fost totuşi ieşit din comun a fost biserica unde s-a oficiat evenimentul şi anume Biserica Sf. Gheorghe din Huşi. În primul rând, trebuie precizat că biserica este un monument istoric. Mai mult decât atât, ea a fost inclusă în planul de restaurare a monumentelor istorice şi chiar a fost restaurată de către Ministerul Culturii şi Cultelor în perioada 1992 - 2002.

Eu unul nu ştiu şi nici nu am găsit pe net dacă au fost păstrate vechile picturi la restaurare dar dacă au fost înlocuite, pictorii contractați pentru efectuarea lucrărilor sigur erau pe etnobotanice. Altfel nu îmi pot explica faptul că toate feţele sfinţilor din biserică arată ca ieşite din episoade Star Trek. Klingonienii sunt fotomodele pe lângă personajele pictate pe pereţii acestei biserici.

După puţin săpat pe internet, am reuşit să găsesc numele a doar unuia dintre “artiştii” ale căror lucrări se găsesc în biserică. Acesta este Vasile Ghilan. Dumnealui este un fost campion naţional la lupte greco-romane. Deşi are participări la mai multe expoziţii de grup, se autodescrie ca un pictor de ocazie: “pictura este o amantă capricioasă pe care o satisfac doar uneori!” Şi se pare că are completă dreptate. După câteva lupte greco-romane cu pereţii bisericii, a pierdut lamentabil.

Pe lângă faptul că toate personajele de pe pereţi sunt încruntate, cu feţe schimonosite, au mai fost şi segregaţi. Pe peretele din stânga bisericii, cum stăm cu faţa spre altar nu sunt decât sfinţi fără barbă, iar pe peretele din dreapta, numai bărboşi. De parcă marea schismă din 1054 s-ar fi făcut pe baza părului facial. Mai mult decât atât, în pictura ce reprezintă tăierea capului lui Ioan Botezătorul, ca de altfel în mai multe alte picturi pe aceeaşi temă, apare de două ori capul. O dată căzut pe pământ, proaspăt tăiat de sabie, şi a doua oară pe un platou cărat de ceea ce probail se vrea a fi Salomeea. De ce apar două capete? Avea două, sau i-a mai crescut unul după prima tăiere? Câte tăieri au fost? Dar să ignorăm puţin faptul că sunt două capete ale sfântului. Dacă unul tocmai a fost tăiat şi pictura arată sânge curgând din ciotul gâtului, de ce sabia e perfect curată? În fine. Sunt câteva neconcordanţe în respectiva lucrare. Intenţionate sau nu, ridică nişte semne de întrebare.

Vă las în continuare să vă bucuraţi de imaginile surprinse în biserică.

Antreprenor de Iaşi - Ep. 2

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

Revenind la descrierea sălii de net, calculatoarele vechi ale domnului Zaiţi erau o adunătură de jeguri mizerabile cu procesoare de 486 şi 586. Cu astea trebuia să lucrez eu. De fapt, era un singur calculator Pentium II pe care îl adusese domnu’ Radu de acasă. Să fie mai multe. Iar restul erau suficient de vechi ca să meargă Windows 98 pe ele. Şi atât. Iar pe Pentium am pus Windows XP. Ca jocuri, nici nu mai vorbesc. În vremea respectivă era foarte în vogă CS 1.5, iar eu nu puteam instala pe calculatoare decât CS 1.4.

Şi toţi copii care veneau la sală voiau CS 1.5, iar eu trebuia să le explic că nu avem aşa ceva. Pe lângă asta, aveam doar Solitaire şi Bomberman. Nici nu mai vorbesc de licenţe. Eu i-am explicat pentru prima dată lu’ domnu’ Radu cum că Windows-ul, Office-ul şi jocurile de pe calculatoare se plătesc. Nu se fură de pe net. Şi mai mult, că există o organizaţie care verifică licenţele pentru softurile de pe calculator. La aflarea acestei ştiri s-a cam speriat. Dar s-a liniştit a doua zi când l-a întrebat pe domnul Zaiţi despre BSA şi a aflat că vin în controale foarte rar.

Şi după ce am instalat jocuri şi OS-uri pe maşini, a început distracţia. Şi ghiciţi care erau singurii clienţi pe care i-a avut sala. Dat fiind că Păcureţul e foarte aproape, doar copii de sub 10 ani din păcureţ au venit pe acolo. Rar se întâmpla să vină câte o persoană de peste 10 ani să-şi facă veacul pe acolo. Iar eu nu am făcut cursuri de educatoare şi nici nu aveam la vremea respectivă răbdarea necesară pentru a face faţă numărului de plozi care voiau să stea câte 4 la un calculator şi să joace Bomberman. Şi pe lângâ faptul că erau plozi, erau şi negricioşi. Eu n-am nimic cu ţiganii, numai că nu-i suport.

Şi-i vedeam venind încă de la primele ore ale dimineţii, cu haine ponosite şi murdari, cu bănuţi doar pentru “o juma’ de Bomermen”. Ceva mai târziu am aflat că respectivii bănuţi erau furaţi sau munciţi măturând sau dând zăpada din faţa magazinelor. Chestia asta m-a avantajat. Nu partea cu furatul, ci partea cu măturatul. Pentru o jumătate de ora la calculator, băieţii măturau sala şi dădeau şi zăpada din faţa sălii de net.

Dar asta era numai în zilele bune. Când aveau ei nevoie de mine. Că în restul timpului, dacă se întâmpla să fi produs vreun ciubuc mai mare, veneau la sală cu o aroganţă şi nişte aere de ai fi zis că-s toţi Napoleon, Ginghis Han şi toţi ceilalţi conducători ai istoriei cu impresii de grandomanie, puşi unul peste altul. Şi cu figuri în cap, îmi aruncau bani pe masa mea şi se aşezau la calculator. Asta până când, într-o zi, am afişat un anunţ mare pe perete cum că ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienţii. Bineînţeles că anunţul era pentru a speria copiii. La cât de prost mergea afacerea cu sala de net, nu ne permiteam să dăm afară vreun client. Dar asta e altă poveste.

Iar după ce am afişat anunţul, la prima aroganţă la care i-am prins pe toţi în gaşcă, le-am aruncat banii înapoi şi i-am dat afară. După ameninţări cu bătaia de la tot neamul, de la frate până la bunic, au plecat murmurând printre dinţi. Aşa de pustiu a fost în ziua aia la sala de net încât am impresia că am adormit puţin. A doua zi au venit toţi cu coada între picioare. Probabil că Bomberman-ul dă dependenţă. Altfel nu-mi explic cum au putut să vină cu privirea plecată şi să mă roage şă le bag câte o jumate de oră. Şi în acest fel, lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Încă ceva: drept ajutor pentru potolirea plozilor am mai avut un aliat.

Dar despre el în episodul următor.

Antreprenor de Iaşi - Ep. 1

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români.

În cazul de faţă, antreprenorul era domnu’ Radu. Eu pe domnu’ Radu nu-l cunoşteam. În schimb, pe vremea aceea, adică în facultate, locuiam undeva în Podul Roş şi aveam net de la o sală de jocuri de la Ţesătura. Era una dintre acele multe reţele de cartier ce erau create plecând de la câte o sală de internet şi răspândindu-se cât le permitea cablul şi numărul de switch-uri. Majoritatea au fost apoi înghiţite de RDS, inclusiv aceasta. Oricum, patron al respectivei săli de jocuri era domnul Dan Zaiţi. Iar domnul Dan Zaiţi era prieten cu domnu’ Radu.

Şi domnu’ Radu se cam uita cu jind la profitabilitatea sălii de net şi a reţelei de cartier a domnului Zaiţi, care avea un oarecare succes. Şi într-o zi domnu’ Radu îl roagă pe domnul Zaiţi să îl ajute să îşi facă şi el o sală de jocuri. Domnu’ Radu avea un avantaj în faptul că avea deja spaţiu comercial undeva la capătul Păcurariului, vis-a-vis de RAR. Sau cel puţin aşa era atunci. Respectivul spaţiu comercial era format din două încăperi. Prima era mai mică, ceva gen front office şi era goală. A doua conţinea utilajele necesare unei tipografii. În cea din faţă domnu’ Radu voia sală de net.

Dar, pe lângă avantajul spaţiului, domnu’ Radu avea un mare dezavantaj. Nu avea bani. Aşa că nici vorbă de calculatoare pentru sala de internet. Şi după discuţia celor doi, domnu’ Radu a luat câteva calculatoare dintre cele vechi ale domnului Zaiţi şi a căutat un băieţaş pentru a sta toată ziua la sala de net. Băieţaş pe care l-a găsit tot prin intermediul domnului Zaiţi, iar acel băieţaş am fost eu.

Aşadar, am negociat salariul la 400 RON, care pe vremea aia însemnau patru milioane de lei, şi programul de lucru la o zi da, una nu, cu program de la 8 dimineaţa la 8 seara. Şi era de ajuns pentru mine, care căutam de muncă şi nu găseam nimic. Iar pentru el era foarte bine deoarece găsise omul perfect: All-in-one. Eu reparam calculatoare, eu stăteam şi păzeam copii, eu aveam grijă de net, eu făceam cam tot. Iar în zilele în care nu eram eu de servici la sală, venea soţia patronului.

Această soţie a patronului era un fel de baba cloanţa, deşi era mai tânără decât el cu ceva ani. De cum îi vedeai, ştiai cine cântă pe gardul lor. Ea cânta, iar el dansa. Ea dădea ordine, iar el executa. Privirea ei era suficientă pentru a-ţi îngheţa sângele în vene. Şi cu toate astea, ea era blondă, iar el era creierul în familia lor. El părea omul chibzuit şi calculat care manageria totul, deşi ea dădea ordine. Oricum ar fi fost, eu am discutat numai cu el aspectele financiare.

Continuarea în episodul următor

Cavalerismul epocii noastre sau despre femeia hamal

Am citit prin intermediul Hotnews un articol de pe blogul Smart Woman. Articolul prezenta o scrisoare din partea unei cititoare care se arăta foarte revoltată de faptul că a dispărut cavalerismul din partea bărbaţilor şi că i s-a părut anapoda să-şi tragă singură scaunul la restaurant, să-şi ducă singură tava la sfârşit sau să-şi plătească mâncarea. Să definim feminismul:

Feminism is a collection of movements aimed at defining, establishing, and defending equal political, economic, and social rights and equal opportunities for women. (sursa)

Aşadar, femeile se zbat de o bucată bună de istorie pentru egalitatea drepturilor între femei şi bărbaţi. Dar, după cum am observat eu, în societatea în care trăiesc femeile vor să fie mai egale decât bărbaţii. Şi de ce spun asta. Dacă e vorba de un job, femeile vor să fie egale cu bărbaţii. Au acelaşi salariu, au aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Dar numai dacă e un job bine plătit. Nici o femeie nu se zbate pentru dreptul de a fi miner. Iar la riturile societăţii, egaliatea nu se mai aplică. "Ieşim la restaurant, plăteşte prostul. Doar nu o să dau eu din banii mei. Ce dacă avem acelaşi job şi primim acelaşi salariu?"

În altă ordine de idei, dacă s-ar aplica cavalerismul sau regulile bunelor maniere eu mi-aş fi dorit să fiu hamal. Da, dar femeie hamal. Să am jobul ăla în care stau pe peronul gării când vine trenul şi întreb lumea dacă nu vrea să-i ajut cu bagajul. Suma modică, chiar irelevantă. Şi să analizăm situaţiile.

În primul rând, să presupunem că agăţ un bărbat. Pardon. "Agăţ" e un termen denigrant pentru noi, femeile. Presupunând că reuşesc să "contractez" un client bărbat ... îi spun tariful. Nu iau banii înainte că doar nu-s curvă, dar stabilesc relaţiile contractuale în baza cărora voi fi plătită. Apoi îl rog frumos să dea dovadă de cavalerism şi să nu lase o domniţă să care bagajul şi să pună mâna să-l ducă el. Iar în timp ce prostul îşi cară bagajul, eu merg frumos în urma lui. Aş merge înainte, ca sa-i arăt cine-i şefa, dar nu ştiu unde-şi vrea omul cărat bagajul. Aşa că îl urmez până la destinaţie, după care îi cer furmos banii conform contractului anterior, după care mă întorc pe peron şi o iau de la capăt.

În cazul în care "contractez" o femeie, iau banul şi aştept lângă bagaj până trece vreun prost care să mă ajute cu bagajul. Că doar sunt o lady, ce ... mea. Nu? Şi tura asta nici nu-l mai urmăresc pe fraier că banul l-am luat deja. O să-l urmărească posesoarea bagajului.

Aşadar, meseria de hamal pentru o femeie ar fi cea mai productivă. Eu nu înţeleg de ce se chinuie săracele să ajungă doctori sau avocaţi când ar putea fi foarte simplu hamali. Şi cavalerismul şi-ar face treaba. Când oare vor înţelege ele că nu e nevoie să demonstreze nimănui că şi ele pot. Ştim că puteţi. Şi nu e nevoie să o demonstraţi. Dar natura v-a înzestrat pentru alte treburi. Voi faceţi copii. Voi aveţi instinctul matern pentru a-i creşte. Dacă aruncăm o privire în natură, la majoritatea speciilor de animale o să vedem că masculul aduce păpica şi femela creşte pui. Ori vreţi să demonstraţi că sunteţi puternice şi independente şi nu aveţi nevoie de bărbaţi. Dacă e aşa, haideţi bărbaţilor să punem mână de la mână nişte bani să plătim vreo câţiva cercetători să caute metode prin care putem naşte pui. Să le demonstrăm femeilor că şi noi suntem în stare. Dar noi n-o să facem niciodată aşa ceva. Şi ştiţi de ce? Fiindcă noi ne cunoaştem rolul în societate, rolul în natură. Rolul de bărbat.

Pândeşte asistatu’

Am citit ieri cum că în România sunt 8 milioane de asistaţi social, din care 1.8 milioane de oameni nu fac nimic şi nu suferă de nici o boală. Aşadar statul îi plăteşte la propriu pentru stat degeaba. Mai mult, biroul pentru urmărirea cazurilor de fraudă are 136 de oameni, dintre care ajung câte 2 pe judeţ, restul ocupându-se de Bucureşti.

Eu înţeleg că statul nu îşi permite să plătească oamenii să urmărească cazurile de fraudă aşa că, în căutarea unei soluţii la această problemă, propun să conceapă un program prin care fiecare contribuabil la bugetul de stat, adică fiecare om care are o slujbă pentru care plăteşte taxe, să poată sau să fie nevoit să urmărească un asistat. Eu sunt aproape sigur că omul respectiv ar fi de acord să dedice 2-3 ore săptămânal pentru a verifica ce se întâmplă cu banii lui. Dacă se constată faptul că asistatul social fraudează în vreun fel sistemul, salariatul are drept de veto asupra drepturilor băneşti ale asistatului. În acest fel, s-ar subţia considerabil numărul trântorilor care iau bani pe lenevit şi ar creşte calitatea altor servicii ale statului pecum sistemul sanitar sau cel educaţional.

Bineînţeles că programul ar trebui să ia în calcul şi maliţiozitatea de care ar da dovadă anumiţi salariaţi faţă de persoanele asistate social şi posibilitatea unor abuzuri de putere a dreptului de veto. Dar eu mă gândesc la faptul că nici un am normal nu ar lăsa fără bani un om bolnav sau o persoană care chiar are nevoie de asistenţă socială. Eu încă am încredere în omenie şi în latura umană a societăţii în care trăim şi vreau să cred că putem judeca corect nevoia de asistenţă socială.

Mai e şi reversul medaliei. Pentru un procent din suma primită lunar, asistatul ar putea intra în cârdăşie cu salariatul şi ar putea frauda în continuare sistemul. Dar eu mă gândesc şi la alt aspect. Ce salariat ar fi de acord să meargă la muncă 8 ore pe zi şi să muncească pentru ca asistatul să beneficieze de procent din munca lui. Chiar dacă o parte din bani s-ar întoarce la el. Dacă omul înţelege că banii respectivi s-ar putea duce pe sanatate sau învăţământ, nu ar accepta să primească mită pentru a închide ochii la furtul produs. Fiindcă se fură chiar din banii lui. Indiferent de valoarea mitei, cele 8 ore pe zi în care salariatul munceşte şi asistatul trândăveşte îşi vor spune cuvântul. Iar aici mă bazez pe incapacitatea oamenilor de a-i suporta pe trântori în spatele lor. Este exact acelaşi motiv pentru care nu a funcţionat comunismul. Egalitatea între oameni dispare atunci când unul munceşte mai mult şi altul mai puţin pentru aproximativ aceeaşi sumă de bani.

Aşadar, cum văd eu programul: eu, ca salariat, am dreptul sau poate chiar obligaţia să-l vizitez pe asistat câteva ore pe săptămână. Vizitele se desfăşoară neanunţat şi asistatul este obligat să primească pe salariat în locuinţa sa pentru o mini-inspecţie. Modul inopinat al vizitelor poate prinde în fapt pe acei bolnavi închipuiţi care beneficiază din banii noştri pentru motive inexistente, genul orbilor care conduc sau cei imobilizaţi în căruţe cu rotile care taie lemne în curte. Iar cei doi angajaţi la stat care până acum ar fi trebuit să verifice sutele de mii de asistaţi din fiecare judeţ pot acum sta liniştiţi într-un birou şi să se ocupe doar de actele necesare opririi distribuirii fondurile către elementele fraudante ale sistemului.

În concluzie, credeţi că avem voluntari la programul civic Pândeşte asistatu’? Poate ne aliem şi înfiinţăm o asociaţie nonguvenamentală, redirectăm cei 2% ca să avem nişte fonduri de funcţionare şi apoi dăm spoturi la TV ca să atragem alţi voluntari. Putem găsi şi-un slogan:

Fiindcă nu mai poate statu’,
Tu pândeşte asistatu’!

Jidanii familiari din DEX

În DEX-ul din 2009 se poate găsi următoarea definiţie:

JIDÁN, jidani, s. m. (Fam.) Evreu. – Jid (reg. „evreu” < sl.) + suf. -an. (sursa)

Doar atât. Pentru noi, românii, termenul “jidan” înseamnă evreu şi chiar este un cuvânt familiar. Şi, probabil pentru mulţi, cele două cuvinte, evreu şi jidan, sunt sinonime. Şi probabil majoritatea nu stiu ce rezonanţă are acest cuvânt în inimile multor evrei stabiliţi de mai multe generaţii pe teritoriul României. Iar cel mai trist lucru este că a fost nevoie de 70 de ani din 1941 şi până în 2011 pentru a stabili că termenul este unul dintre acele cuvinte jignitoare la adresa evreilor şi că erau numiţi jidani atunci când erau încărcaţi în trenurile morţii şi plimbaţi prin soare dintr-o gară în alta cu zilele, în aşteptarea morţii.

Sunt curios câţi dintre ieşeni cunosc istoria Pogromului de la Iaşi. Câţi ştiu că în după amiaza zilei de 26 iunie 1941 a început una din cele mai negre pagini de istorie a Iaşului şi că soldaţi români au împuşcat mii de evrei arestaţi. Mai apoi, aproximativ 4000 de evrei au fost încărcaţi în “trenurile morţii” care au fost închise ermetic şi au circulat între mai multe gări din Moldova. În urma caldurii, lipsei de apă şi mirosului cadavrelor în putrefacţie au murit enorm de mulţi evrei, iar la data de 30 august 1941, cei 980 de evrei care au supravieţuit au fost aduşi înapoi în Iaşi.

Aşadar, la 70 de ani după acele fapte reprobabile, Academia Română a acceptat ca în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române să adauge la definiţia de evreu din dreptul termenului jidan o explicaţie a faptului că acest termen este folosit cu sens peiorativ şi este nerecomandat.

Din experienţa personală, prima dată când am auzit acest cuvânt a fost când rezolvam integrame în copilărie şi am dedus semnificaţia cuvântului prin descoperirea celorlalte litere. Şi foarte multă vreme am considerat cele două sinonime ca fiind perfect normale. Abia când am ajuns în Iaşi şi am aflat despre istoria evreilor ieşeni din perioada celui de-al doilea Război Mondial am înţeles cât de ignorant am fost în legătură cu acest cuvânt cu o puternică rezonanţă antisemită.

Costineştiul dintre ani

Un weekend la mare în Costineşti a fost suficient ca să-mi amintesc de ce nu mai fusesem acolo de câţiva ani buni. Ultima dată eram încă în facultate şi am mers acolo pentru distracţie. Atunci, am ales-o pentru că aia e staţiunea tineretului şi pentru că auzisem că e relativ ieftin. Acum, am mers acolo fiindcă vroiam să vad dacă s-a schimbat ceva. După câţiva ani de absenţă vroiam să văd ce e nou şi ce s-a schimbat, în bine sau în rău.

În primul rând, ar fi cazarea. Ultima dată am stat într-o “cameră” care era amenajată într-un garaj. Abia după ce ne-am cazat am aflat că deasupra erau panourile de încălzire a apei pentru duş. Aşadar, am făcut saună involuntar toată perioada şederii pe litoral. Nici vorbă despre alte servicii adicente cazării. Nu existau prosoape, nu exista săpun, nu exista nici măcar hârtie igienică. Condiţii groaznice la nişte preţuri care atunci mi se păreau enorme. Acum, deşi am mers în alt loc pentru cazare, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Era hârtie igienică, dar si în camera asta era foarte cald. Măcar aveam toaletă separată. Din nou, criză de prosoape şi săpun. Mă gândesc că e posibil ca locuitorii judeţului Constanţa să fi renunţat la săpun deoarece folosesc băile în nisip. Ajută la exfolierea celulelor moarte şi sunt mai ieftine. Cât despre preţuri, lucrurile au rămas neschimbate. Doar că s-au îmbunătăţit tehnicile de furt. Prima dată am mers din poartă în poartă şi am căutat cazare. Am găsit într-un final. Deşi părea scump, am bătut palma şi a fost totul ok. Acum, deşi am vorbit prin telefon cu o zi înainte şi am stabilit un număr de camere şi un preţ, până am ajuns acolo se schimbase tot planul. Nu aveam destule camere, iar prețul crescuse deja cu 25%. Ba mai mult, în timp ce la hoteluri ziua hotelieră începe la 14:00 și se termină la 12:00, pe litoral se pare că începe când vine clientul şi se termină la 9:00 dimineaţa, când patroana se pregăteşte să se aşeze în poartă în așteptarea noului val de turişti. N-ar fi o problemă daca la 9 dimineaţa nu eşti încă adormit din cauza petrecerii din seara anterioară și ai adormit la 6 dimineaţa. Aşa că, cu numai 3 ore de somn, te ridici din pat, faci bagajul şi-o iei din loc fiindcă tre să apară noi muşterii pe care să-i prostească.

Al doilea subiect despre care vreau să vorbesc este plaja. În toţi aceşti ani nu s-a schimbat mai nimic. O schimbare observabilă ar fi numărul de şezlonguri care creşte de la un an la altul. Deşi plaja e publică, ajungi să nu ai unde să-ţi mai întinzi prosopul fiindcă plaja e împânzită de scaunele albe la preţul de 20 ron/zi. În rest, are acelaşi nisip, aceeaşi apă murdară, acelaşi morman de alge într-un colţ, aceleaşi umbrele pestriţe, aceleaşi baruri, aceiaşi oameni, deşi mereu alţii. Amalgamul de sunet şi culoare se omogenizează până ajunge să fie totul gri. Aruncând o privire de ansamblu peste tot peisajul, nu observi altceva decât o mare de oameni ce fac un zgomot de fond ca zumzetul de albine şi care se contopeşte cu foşnetul brizei de mare şi îţi inundă urechile până în punctul în care eşti nevoit să te rupi de realitate şi să ignori complet tot ce se întâmplă în jurul tău. Iar peste toate tronează simbolul Costineştiului: obeliscul. Deşi pare neschimbat, toţi ştim că e mai gros de la an la an de la straturile de var menite să acopere mesajele lăsate de copii cu complexe de nebăgare în seamă. În zare, alt simbol: epava. Pe măsură ce obeliscul se îngroaşă, epava se subţiază. Şi se mută bucată cu bucată în centrele de fier vechi ale Constanţei. Cât încă mai există, reprezintă o atracţie pentru turişti şi o sursă de venit pentru organizatorii de plimbări cu barca prin jurul ei.

Criza de vârsta a n-şpea

Eu am 28 de ani. În cei 28 de anişori am avut ocazia să trec prin câteva crize. Dar în ultimele 2 zile, pe litoral, am reuşit să observ atât crizele vârstelor prin care am trecut, cât şi crizele vârstelor mai înaintate. Şi e foarte amuzant când observi pe cei din jurul tău cum se chinuie să fie ceva ce nu sunt.
În primul rând, se remarcă adolescenţii. Toţi cei de 16-18 ani care tocmai au scăpat de lanţurile părinţilor au ajuns pe litoral şi gustă din plin bucuriile şi libertăţile vieţii de noapte cu alcool şi muzică cu enorm de mulţi decibeli. Sunt plini de viaţă şi vor să fie trataţi ca oameni mari, deşi se comportă pueril. Şi sunt comici cum se chinuie să pară ceva ce nu sunt şi devin foarte recalcitranţi când îi iei peste picior. Specimenele feminine ale aceleiaşi generaţii se recunosc prin vestimentaţie şi comportament. Iar piesele de vestimentaţie sunt mai înguste decât creierul. Iar creierul e atât de îngust încât rezultă în comportamentul de piţipoancă în devenire.

A doua criză este cea a persoanelor între 30-40 de ani. Sunt cei ce au ajuns la un anumit statut în societate şi au reuşit să agonisească nişte bănuţi, iar acum vor să trăiască tinereţea pe care poate n-au avut-o la vremea potrivită. Îi puteţi recunoaşte după capul tuns chel ca să ascundă începutul de chelie, privirea de lup în căutarea prăzii şi sticla de whisky pe masă ca să arate că el îşi permite să cumpere aşa ceva în discotecă. E în permanenţă cu ochii la animatoare şi salivează după fetişcanele de la punctul anterior. Singurele subiecte de discuţie pe care le pot aborda sunt cuceririle din ultima perioada împreună cu prietenii aflaţi în aceeaşi criză ca şi ei.

A treia criză observabilă este cea a femeii de peste 40 de ani. În cultura americană se numeşte "cougar". Este uşor de remarcat după accesoriul de nelipsit: băieţelul de 20-25 de ani care s-a săturat de jobul de animator în club şi s-a orientat către o viaţă mai facilă. Ea, crizată, se bucură enorm datorită faptului că se poate afişa la braţ cu exponatele şi caută să facă cât mai multe poze cu care să se laude acasă la prietene.

Costineşti. Idei

E trist când pe plajă sunt mai multe chiştoace de ţigară decât alge. E trist când algele sunt mai dese ca nisipul. E trist când nisipul e mai rar decât cocalarii. E trist când cocalarii sunt mai agitaţi decât berea. E trist când berea e mai caldă decât friptura. E trist când friptura e mai scumpă decât aurul. E trist când aurul e omniprezent la mâini, gâturi şi picioare. E trist când membrele sunt singurele chestii bronzate. E trist când bronzul e trăsătura definitorie a comerciantului. E trist când comerciantul e şi pirat. E trist când piraţii sunt peste tot. E trist când peste tot e porumb copt, dar nu găseşti un pahar de apă. E trist când un pahar de apă e tot ce-ţi permiţi în discotecă. E trist când în discotecă e la fel ca pe plajă şi viceversa. E trist când toată plaja e de semi-nudişti. E trist când media de vârstă a semi-nudiştilor e peste 50 de ani. E trist când cei de 50 de ani se cred de 20. E trist când cei de 20 se cred buricul pământului.

E trist.
Şi mă mir ... mă mir că au supravieţuit nişte simboluri.

Discriminare după culoare

Ieri, aflându-mă la cumpărături prin Carrefour ERA, am observat un magazin al cărui nume este "Black Sheep". Este irelevant ce vând acolo. Ceea ce mi-a atras atenţia este că logo-ul magazinului este o oaie. Aşa-i că vă aşteptaţi să fie neagră? Ei bine, este cea mai albă oaie dintre toate oile posibile şi imposibile care au existat şi vor exista vreodată. Care-i explicaţia?
Posibil ca designerii logo-ului să nu fi găsit pe net o poză cu o oaie neagră şi, mai mult, să nu cunoască funcţia "bucket" din Photoshop sau Gimp? Sau poate că patronii au vrut să fie "politically correct" şi de asta au pus una neagră şi una albă pe siglă. Sau poate CTC-ul a fost trecut cu şpagă la realizarea firmei luminoase. Sau o fi vreo startegie de marketing crezând că lumea observă greşeala şi reţine magazinul. Sau poate o observă vreun blogger şi face vâlvă în social media. Ori va fi fost vreo încercare de a copia filmele lui Kusturica cu oi în loc de pisici. Oricum ar fi... vă las să vă amuzaţi pe seama pozelor.

Evoluţia selecţiei naturale

Din cele mai vechi timpuri, natura s-a ocupat de evoluţia speciilor existente pe pământ prin selecţie naturală. Conform Wikipedia,

Selecţia naturală este mecanismul fundamental al evoluţiei speciilor de plante şi de animale, constând în eliminarea (prin lupta pentru existenţă), a indivizilor cu însuşiri necorespunzătoare şi păstrarea indivizilor cu însuşiri avantajoase din punct de vedere biologic.

Adică, prin selecţie naturală, supravieţuiau doar indivizii speciei care sunt apţi din punct de vedere fizic. Cel mai clar exemplu ar fi cel al gazelelor din savană. Cele mai rapide fug. Cele mai lente sunt mancate de lei. Aşadar, gazelele au evoluat la viteza curentă prin selecţie naturală. Următoarele generaţii de gazele vor fi şi mai rapide fiindcă numai specimenele rapide suprvieţuiesc. La fel şi pe partea leilor. Cei care nu sunt destul de rapizi încât să prindă gazele, mor de foame. Astfel, specia leului evoluează prin faptul că supravieţuiesc doar acele specimene care au viteza de aşa natură încât să poată prinde gazelele.

Dar eu sunt de părere că definiţia anterioară ar trebui modificată. Şi mă refer la faptul că evoluţia naturală, sau mai exact metodele de aplicare ale ei, trebuie să evolueze odată cu speciile. În momentul de faţă, dată fiind evoluţia omului, aptitudinile fizice nu sunt suficiente pentru a evolua ca specie. Este nevoie şi de aptitudini psihologice. Să analizăm puţin cum se maniefestă acest fapt.

Cu toţii suntem de acord asupra faptului că oamenii sunt diferiţi. Diferenţele nu sunt doar de natură fizică, ci şi psihică. Astfel, avem specimene stabile şi specimene labile din punct de vedere psihic. Pentru ca specia să poată evolua este nevoie ca specimenele stabile să supravieţuiască, iar acei indivizi ai speciei umane care nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale să dispară. Şi se pare că, în lipsă de lei care să ne fugărească şi să ne mănânce, natura a gasit alte soluţii. E drept că ar fi fost posibilă şi varianta cu lei. Cum ar fi deosebit leii între oameni stabili şi cei instabili psihic? Cei stabili ar fi avut mintea destul de limpede, încât să găsească soluţii logice pentru a scăpa de leu, de exemplu un copac sau o clădire, în timp ce indivizii mai puţin stabili psihic ar fi alergat în zig-zag de nebuni pe strazi. Şi-i păpa leul.

Dar cum jungla urbană permite doar omului şi animalelor subordonate acestuia supravieţuirea, mama natură a găsit un aliat de nădejde în lupta pentru selecţie naturală şi, implicit, evoluţie: ştreangul.

Dat fiind faptul că în ultima perioadă sunt din ce în ce mai mulţi labili psihic care ajung să facă lucruri reprobabile conform standardelor speciei umane, gen USA şi Norvegia, natura îşi începe selecţia de la vârste fragede. Astfel, la numai 18 ani, o tânără şi-a pus ştreangul de gât. În cazul de faţă, ştreangul era de fapt lesa câinelui, dar şi-a îndeplinit scopul. În loc să clacheze mai târziu şi să omoare cine ştie câţi, a reuşit să ajute specia prin sinucidere. Tot respectul pentru ea. Aaaa... motivul sinuciderii: lipsa afecţiunii din partea părinţilor.

Un alt exemplu elocvent este cel al unui adolescent de 14 ani dintr-o localitate oarecare. El a anunţat prietenii prin SMS că se sinucide, după care chiar a facut-o. Tot respectul pentru el. Probabil dacă avea telefon mai performant anunţa pe Facebook şi avea audienţă mai mare. Cu o audienţă a gestului mai mare ar fi influenţat probabil alţi labili psihic să facă acelaşi gest. Dar nu-i nimic. Are mama natură grijă şi de ei. Motivul sinuciderii în cazul de faţă: neprecizat. Probabil natura era în grabă şi nu a mai căutat motive. Era de ajuns evoluţia speciei. Metoda: ştreangul de gât în cireşul din spatele casei. Oare familia va mai mânca vreodată cireşe fără să-şi aducă aminte?

Un al treilea exemplu este cel al unui copil de numai 11 ani dintr-un alt sat oarecare din România. El s-a spânzurat cu un cordon de o grindă din casă. Motivul a fost şi de această dată găsit în comportamentul părinţilor, care divorţaseră şi mama chiar se recăsătorise, băiatul rămânând în grija tatălui. Probabil că la 11 ani nu ai discernământ asupra acţiunilor proprii, dar, chiar şi aşa, eu am respect pentru precocitatea băiatului. Poate că mama natură a aplicat selecţia naturală prea devreme, dar, la urma urmei, cine ştie ce Hitler mic zăcea în el, care ar fi răbufnit mai târziu.

Posibil ca în acest moment să consideraţi că am fost prea drastic în descrieri. Dar eu consider că totuşi selecţia naturală funcţionează şi că există totuşi şanse şi pentru cei labili psihic. De exemplu, pentru aceia dintre ei care mai au o fărâmă de stabilitate emoţională şi gândire raţională, există cabinete psihologice care îi pot ajuta să redobândească stabilitatea de care au nevoie pentru a funcţiona corect în societate. Pentru restul, se pare că are grijă mama natură de ei. Aşadar, la cât mai multă funie pentru o omenire evoluată.

Discuţie între două poliţai

Goguţ (Superior): Ai auzit, mai Valerică, cu ce ne-am capătuit?

Valerică (Inferior): Cu ce, şefu’?

G: Cică li s-o făcut milă unora de la nuş’ce mare magazin de noi şi ne dă o Evora?

V: Ce e, şefu’, aia? O nouă specie de gogoaşă?

G: Nu, băi fraiere, e o maşină!

V: Ce maşină e asta, şefu’? Eu nu ştiu decât de Logan, Mercedes şi Beemveu. Aaaa... şi audili de şi l-o luat dom’comandant.

G: Ce prost eşti, asta e mai tare decât audili lu' dom’comandant. Cică e maşină vestită. Tanti Mimi, femeia de servici, mi-a zis că i-o zis cumnată’sa, care-i femeie de servici la Filarmonică, cum că maşina asta a fost condusă de o cântăreaţă înainte: Cesarina Evora. Sau cam aşa ceva.

V. Cum, şefu’, ăştia ne dau SH-uri? În loc să ne dea un Logan d’ăla de patrujdemii de coco. Ce nasol am ajuns...

G: Taci măh, că nu-i nasol. E a mai meseriaşă maşină din poliţie. Asta e de şaptejdemii de coco. Şi merge cu 275 la oră.

V: Aoleoooo şefu’, păi cum ne flutură nouă caşchetele la viteza aia...

G: Pai la asta închidem jeamurile, ca are climarobotronic şi te bate vânticelu’ rece la locu’ unde nu te-a bătut decât mă’ta când erai mic.

V: Mişto, şefu’. Da de ce-i aşa scumpă janghina asta? Auzi tu, saptejdă mii dă coco pe patru roţi... Are compartiment special pentru pulan?

G: Nu ştiu mă, că n-am vazut-o. Da tre’ să aivă. Şi pe lângă asta, are şi sistem de ăla mijto, cinci plus unu.

V: Ce tare, şefu! Acuma ascultam Guţă şi Minodora la Maxim la maxim. Acuma pricep eu.... de asta e şaptejdămii... casetofonu’ face toată treaba.

G: Casetofon are papucu’ lu tac’tu, băh. Am auzit că ăsta e cu aipod încorporat.

V: Ce e şefu... aipod?

G: Ce prost eşti, bă! E chestia aia de şi-a luat-o nepotu’miu de ziua lui. E un fel de casetofon fără casete şi fără cedeuri. De asculţi muzică la el.

V: Ce deştept esteţi, şefu!

G: Păi da. Că de aia mi-s superior.

V: Şefu’, da ne dau şi benzină? Sau stăm şi ne uităm de pe margine la cum trec ceilalţi pe stradă, ca văr’miu din Deta?

Protecţie şi pază dedicată

Ieri, pe drumul spre casă am asistat la o fază care m-a indignat teribil. Eram în trafic si stăteam la stop în intersecţia din harta alăturată când, prin faţa mea, a trecut o maşină a unei firme de pază. Nu ar fi fost nici o problemă, dar respectiva maşină gonea de nebună pe stradă, depăşind în intersecţie celelalte maşini, deşi acolo este o curbă cu vizibilitate destul de redusă. Maşina firmei de pază nu avea nici un semnal sonor, iar ca semnale vizibile nu avea decât avariile.

Nu am reuşit să văd numele firmei de pază, dar am reţinut că maşina era un Opel alb şi scria mare pe ea “Intervenţie”. Firesc, mi-am pus întrebarea: ce drepturi au maşinile firmelor de pază în trafic? Şi de aici a pornit toată indignarea. Din câte îmi aduc aminte din şcoala de şoferi, numai maşinile de poliţie, salvare şi pompieri sau coloanele oficiale au drepturi speciale în trafic. Toţi ceilalţi trebuie să respecte aceleaşi reguli.

Cu ce sunt mai speciale maşinile firmelor de pază? Cu nimic. Chiar dacă ai lor clienţi îşi permit să plătească servicii de intervenţie. Din ce ştiu eu banii nu pot cumpăra drepturi pe şosea. Nu există nici o lege care să spună că reprezentanţii firmelor de pază nu trebuie să oprească la semafor sau pot trece fără acordarea de prioritate. Ba chiar sunt ferm convins de faptul că, în cazul în care această lege se va adopta vreodată, maşinile respective vor trebui semnalizate corespunzător, vor avea metode de avertizare acustice şi optice şi vor trebui să dea socoteală organelor legii în cazurile de intervenţie asupra folosirii respectivelor metode de avertizare.

Şi la urma urmei, de unde ştiu eu că respectivul se deplasa în scopul unei intervenţii? Poate se ducea doar să cumpere ceva de mâncare de la Perla Kebap şi foamea l-a împins să încalce regulile de circulaţie. Oare chiar nu există nimeni în cadrul poliţiei care să se sesizeze în cadrul evenimentelor de acest fel? Am cautat pe net amănunte legate de întâmplări asemănătoare şi am aflat că problema nu e nouă.

Prin 2006 un cititor al presei ieşene a semnalat un caz asemănător. În comentariile acelui post se găseşte şi cel al unui angajat al unei firme de pază care susţine reglementarea deplasărilor în caz de intervenţie. După ce am văzut gramatica acelui comentariu, eu am început să susţin reglementarea şoferilor ce pot fi lăsaţi să conducă maşinile firmelor de pază. Comentariul îl puteţi vedea în poza alăturată.

În 2007, un şofer al unei firme de pază a reuşit să producă un accident în care a avariat o maşină de pompieri şi o ambulanţă. Şoferul avea o alcolemie de 0,26 miligrame la litru în aerul expirat. Aşadar, nu e de ajuns că circulă ca descreieraţii pe străzi, mai sunt şi beţi.

Mai e şi reversul medaliei. Mă pun în locul clienţilor firmelor de asigurări. Eu dau un ban pentru a avea siguranţă. Am alarme, butoane de panică, servicii de intervenţie pentru care plătesc o groază de bani. Atunci e clar că mă aştept ca atunci când apăs butonul să am în 10 secunde 3 gorile la uşă care să mă întrebe dacă sunt ok. Dar, înainte de a plăti serviciile respective, mă întreb, în calitate de client, ce garanţii îmi oferă firma că trimite gorilele în maxim 10 secunde? Cum ajung ei în 10 secunde la mine? Stau în permanenţă în faţa uşii mele sau trebuie să vină de undeva? Şi dacă vin de undeva, unde e acel undeva? Şi cum ajung, cu avionul, vaporul, maşina? Şi dacă vin cu maşina, câte semafoare au de la undeva-ul lor până la mine? Mi se par întrebări de bun simţ înainte de a încheia un astfel de contract. Nu ar fi mai ok să înfiinţeze Poliţia Română un serviciu de protecţie şi pază specială? Dau un ban, dar ştiu că se duce la poliţia română şi nu la cine stie ce samsar şi mai ştiu că ei au dreptul să treacă pe roşu la semafor. Poate, în acest fel, nu se mai fac disponibilizări. Posibil ca nu toate resursele plătite de noi, clienţii, să se ducă pe serviciile speciale de protecţie şi din profitul pe care l-ar fi făcut firma de pază, poliţia va reuşi să ofere servicii mai bune şi restului populaţiei.

Realizez că e aberant ceea ce spun eu şi că poliţia ar trebui să ofere protecţie şi pază tuturor, în mod egal. Ba chiar nu ar trebui să existe deloc necesitatea firmelor de protecţie şi pază. Dar de la vis până la realitate e cale lungă şi, atâta timp cât piaţa necesită servicii de protecţie superioare celor oferite de poliţie, poate că poliţia ar trebui să se orienteze către servicii dedicate clienţilor plătitori. Într-un final, odată cu dispariţia firmelor de pază şi îmbunătăţirea serviciilor poliţiei, va dispărea şi nevoia de protecţie şi pază dedicată.

Culmea tupeului

Culmea tupeului este să te duci să furi din sediul poliţiei ... dar ca cetățean de rând. Altfel e uşor. Că poliţiştii sigur fură din sediul poliţiei. Ba fură un pix, ba un creion, ba câteva ore de somn plătite din banii contribuabililor. Dar nu mai contează. Noi plătim pentru furturile lor. Dar ce te faci când omul de rând, românul nostru, se duce şi fură din sediul poliţiei? Ba mai mult, fură chiar bucăţi din sediul poliţiei.

Chiar aşa s-a întâmplat recent când numitul S. Maftei, domn în vârstă de 58 de ani, s-a hotărât că nu i-ar strica nişte gard de plasă şi, fiind prin preajmă, s-a gândit să ia chiar gardul sediului Poliţiei Locale. Cel mai probabil s-a gândit că e o cheltuială redundantă faptul că poliţia are gard. Care este scopul iniţial al gardului? Să ţină răuvoitorii departe de casă. Dat fiind faptul că sediul poliţiei e plin mai mereu de poliţişti, de ce ar vrea răufăcătorii să vină acolo. Aşadar, gardul respectiv nu îşi are rostul. Iar domnul Maftei s-a considerat excepţia care confirmă regula, fiind singurul răufăcător care s-a apropiat de sediul poliţiei.

Acum eu stau şi mă întreb. În momentul de faţă locuiesc la apartament. Singura cale de acces e uşa, care ţine răuvoitorii departe. Dacă mă trezesc într-o zi că vor să-mi fure uşa? Care-i soluţia? Să mai pun o uşă în faţă? Iar în cazul în care o să mă mut vreodată la casă... am voie să-mi pun gard electric?

Apropos de garduri electrice. Există reglementări în România pentru aşa ceva? Ce am găsit eu de vânzare pe net sunt garduri electrice pentru animale. Fermele zootehnice folosesc aşa ceva pentru împrejmuirea animalelor. Scopul este să le determine să rămână în perimetrul desemnat. Ceea ce caut eu este acel tip de gard electric ce transformă răuvoitorii în friptură. Să văd cum iese fum din părul hoţului, după ce a pus mâna pe gard. Am voie să-mi instalez aşa ceva la casa mea? Şi dacă da, ce se întâmplă dacă noaptea vine un beţiv si decide să se pişe pe gardul meu. Fac puşcărie pentru el sau nu, ţinând cont că eu am plăcuţe de avertizare că e gard electric?

Dar să revenim la problema anterioară. În timp ce domnul Maftei procura gard de plasă, ştiţi ce făcea poliţia română? Îşi face cont pe Facebook şi Twitter. Da. Exagerez puţin. Conturile au fost create de către departamentul de relaţii publice de la Bucureşti. În nici un caz de către sediul Poliţiei Locale Iaşi. Dar ideea rămâne. Ţara arde şi baba se piaptănă.