Tot un drac - logo

sâmbătă, 30 iulie 2011

CASCO mai tare că ne-o băgăm și noi


Zilele trecute am vorbit despre profesionalismul celor de la BCR. Astăzi voi vorbi despre centrul de daune al BCR Asigurări și în general despre polița CASCO. O să încep cu începutul.
De ce am ales BCR Asigurări. Cred că asta a fos prima și cea mai mare greșeală a mea. Am mers pe comoditate. La vremea respectivă locuiam în Podul Roș. Sediul BCR era practic vis-a-vis de blocul meu, pe cealată parte a intersecției și a Bahluiului. Așa că am mers și m-am asigurat la BCR. Asigurarea a fost încheiată pentru un an. Eu am plătit în avans pe 6 luni. Mașina era nouă, proaspăt scoasă de pe poarta fabricii. Încă mai mirosea tapițeria a nou. La două săptămâni de la achiziție, implicit după de am încheiat CASCO la BCR, am avut parte de confirmarea faptului că trăiesc într-o țară de căcat. Probabil ați ghicit: mi-au spart țiganii mașina. Dar asta e o problemă complet separată. În schimb, aici a început distacția mea cu BCR. 
Dat fiind faptul că eram în alt oraș când am avut incidentul și nu puteam să o las în reparații acolo, am venit cu geamul spart și portiera îndoită înapoi la Iași. Eu am ajuns duminică la Iași și centrul de daune nu avea program. Unde lași o mașină fără geam pe timpul nopții? În curte la Caremil. Că doar de la ei cumpărasem mașina cu două săptămâni mai devreme. Luni dimineața merg la Carmil, iau mașina și apoi mă prezint la centrul de daune al BCR, care, surprinzător, nu e în sdiul BCR din P.Roș, ci în centru, la cub. Aici mă ia în primire un tinerel al cărui nume l-am uitat. Era ceva de genul Iftimie Daniel, dar nu sunt sigur. Îmi face poze la mașină, deschide dosarul de daună și îmi dă o lista de service-uri.
Pe lista de service-uri nu e Caremil. Așa aflu că, deși am poliță CASCO, nu am voie să-mi repar mașina acolo unde vreau eu. Trebuie musai și neapărat să merg la serviceurile din Iași care au contract cu BCR Asigurări. Am refuzat din start acest lucru, mai ales datorită faptului că era prima mea mașină și trebuia să am grijă de ea. Cum să n-o duc la reparat la singurul și cel mai bun serice pe care îl cunoșteam eu.
Respectivul mi-a rcomandat ca soluție alternativă să platesc eu reparația la Caremil, urmând ca mai apoi să revin cu Factura la BCR și să o deconteze. Zis și făcut. Am plătit reparația de 22 de milioane pntru portieră schimbată complet. Luat factură, revent la BCR după o săptămână. Daniel nu era. Un coleg îmi ia factura și numărul dosarului de daună și îmi spune sec faptul că o sa primesc banii în 30 de zile. Ok. Am zis că aștept. Deși nu mi se părea normal ca eu  să aștept primirea banlor. Daca o reparam la un service autorizat de BCR, îi dădeau banii la sfântul așteaptă? Și chiar dacă serviceul așteapta 30 de zile banii, eu sunt prsoană fizică. Pentru anumiți oameni, 22 de milioane însemna salariul pe mai bine de 3 luni. Cum să aștept 30 de zile? În fine. 
După 30 de zile, revin la BCR cu jalba-n proțap că nu mi-au intrat banii. Același coleg burtos mă informează că Daniel s-a mutat la Botoșani și că nimeni nu s-a ocupat de dosarele lui. Dar dacă vreau o să preia el doarul. Și începe să caute. După 10 minute găsește dosarul meu. Vede despre ce-i vorba, ajunge la curent cu metoda de reparație și vine cu replica: “Cum, așa scumpă reparația? Noi nu vă putem da atât. Noi avem niște marje fixe între care despăgubim.” Și se apucă să calculeze din soft: portiera, vopsitul, geamul, manopera... Total 17 milioane. Din astia scădem franșiza de 100 de euro și rămân 12 milioane. Atât poate BCR-ul să despăgubească. Am simțit că turbez. Am lasat baltă totul, că nu-s genul scandalagiu. Am întrebat politicos daca în contract nu e vreun termen maxim de soluționare a daunei. Am aflat ca e de maxim 60 de zile. Eu aveam deja 40, 30 de așteptare plus 10 de reparație de când deschisesem dosarul. 
În 14 zile am primit cele 12 milioane, după care m-am dus să reziliez contractul. Tot în Podul Roș. Tanti de acolo îmi zice că nu se poate așa ceva, dar dacă întrerup plățile se anulează automat. Zis și făcut. După cele 6 luni plătite cu 9 milioane, că atat era plata pe 6 luni care o dădusem în avans, am renunțat la asigurarea mamii lor și m-a dus la Generali. Aici am încheiat polița abia după ce m-am asigurat că ei nu lucrează cu service-uri anume și că, în caz de daună, pot s-o repar oriunde. 
Făcând o socoteală, costurile mele pentru cele 6 luni au fost 9 mil polița plus 22 de milioane dauna minus 12 milioane recuperați. În total am cheltuit 19 milioane. Ținând cont că reparația fără casco ar fi fost 22 de milioane, eu am ieșit profit. Costul pentru BCR a fost de 12 milioane minus cele 9 milioane încasate din poliță. Total de 3 milioane cheltuiți, pe lângă faptul că au pierdut un client. Iar eu, clientul, am anunțat pe toat rudele și pe toți prietenii să se ferească de BCR Asigurări ca de dracu’. Iar Generali a încasat de atunci poliță pntru încă doi ani fără să am incidente din cauza zgârceniei BCR-ului.
Concluzia: E bună politica voastră de a fideliza clienții... NOT!!!

vineri, 29 iulie 2011

Între timp, românii...

… realizând ce leneşi sunt, au apelat la ajutor profesionist pentru a contracara lipsa motivaţiei. În acest sens, au semnat contracte de formare profesională cu anumite firme cehe și s-au angajat ca sclavi în pădurile lor. Aici ei au fost înfometaţi, ameninţaţi cu moartea şi lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai. Pentru o perioadă, cehii s-au descurcat în a-i ţine în frâu pe români, dar, la un moment dat, românii au început să aplice aceleaşi metode de a chiuli de la muncă precum în România. Ba se răneau la muncă, ba acuzau diverse dureri, astfel încât trainerii cehi au fost nevoiţi să se dea bătuţi şi să-i aducă înapoi în ţară, lăsându-i însă la graniţă. Un oficial ceh: “Da... românii sunt maeştri, nu ne-am închipuit că un om poate fi în stare să-şi facă rău pentru a beneficia de ajutoare sociale şi pentru a lipsi de la muncă. Am 25 de ani de training motivaţional şi niciodată până acum nu am văzut atâta motivare în a evita munca. Imaginaţia şi tehnicile românilor ne-au făcut să reconsiderăm strategia de training. Vom încerca din nou la anul cu o echipă proaspătă de români.”

… se manifestă din ce în ce mai dezinteresaţi de biserică. Din aceste motive, preoţii sunt forţaţi să recurgă la măsuri din ce în ce mai neortodoxe de atragere a enoriaşilor în lăcaşurile de cult. Un exemplu în acest sens vine din partea preotului de la Biserica Cotroceni. Acesta, într-o duminică oarecare, s-a supărat atât de tare pe faptul că biserica era complet goală la începutul slujbei, încât a ieşit pe stradă şi a încercat să convingă să intre în biserică pe primul trecător care i-a ieşit în cale, mai exact un tânăr de 17 ani. După ce a realizat că nu reuşeşte să-l ademenească folosind bomboane sau prăjituri, preotul i-a arătat moştenirea genetică de 38.5 centimetri care stătea ascunsă sub sutană. La apariţia demonului, tânărul s-a lăsat convins şi a participat la întreaga slujbă “unu la unu”, cu tot cu ritualul de exorcizare a demonului de după.

… caută metode alternative de creditare. Acesta este şi cazul unei mame din Constanţa care şi-a vândut fiica de 12 ani unei alte mame, în vederea căsătoriei. Cu cei 25 de cocoşei de aur obţinuţi prin vânzarea minorei, vânzătoarea a reuşit să achiziţioneze nu mai puţin de o canapea, o măsuţă de cafea şi două plasme. Una mai mare şi una mai mică, pentru a beneficia de funcţia de “picture in picture”. Problema a apărut în momentul în care viitorul soţ al minorei, în vârstă tot de 12 ani, s-a arătat nemulţumit de marfa procurată de către mama lui şi a denunţat la Protecţia Consumatorului starea deplorabilă a produsului. Astfel, s-a descoperit că vânzătoarea a ţinut produsul în condiţii necorespunzătoare, grăbind astfel depăşirea termenului de expirare.

… beneficiari de pensie donată de către statul român s-au hotărât să protesteze într-un mod cât se poate de inedit. Aceştia au hotărât ca toată pensia să fie folosită pentru achiziţionarea de Viagra. În acest fel, sintagma atât de des folosită “Să-mi bag (cenzurat) în ea de pensie şi-n el de guvern” să poată avea sens. Drept urmare, în presă au început să apară aricole de genul “În România, Viagra se apropie de vânzările de Paracetamol”, iar turiştii pensionari străini care practicau turismul sexual în România sunt nevoiţi să vină cu pastilele albastre de acasă, acestea nemaiputând fi găsite în farmaciile româneşti. Totodată, un miting al pensionarilor în faţa guvernului i-a speriat pe aleşii români când au văzut că pensionarii marşăluiau în cerc ţinându-se unul de celălalt, deşi fiecare dintre ei avea ambele mâini ridicate în aer.

… se arată consternaţi de faptul că poliţia română a afirmat că nu au urmărit nişte infractori deoarece nu aveau benzină. De fapt, aceasta este doar o metodă de a masca un protest mai vechi al poliţiei. Ei s-au săturat să prindă infractori pentru ca mai apoi să-i vadă în libertate. Din acest motiv, ei au decis ca nici măcar să nu se mai chinuie să-i prindă. Comisarul Ioan Golosie, cel care a facut afirmaţia legată de lipsa benzinei, a fost surprins de o cameră de luat vederi în timpul ultimei adunări IDIOT (Întâlnirea Dobitocilor Investiţi ca Ofiţeri Trântori) făcând următoarea afirmaţie: “Nu se mai poate să continuam să prindem infractori pentru ca mai apoi aceştia să scape pentru că-s cazuri sociale la Dansez pentru tine”.

… care au achiziţionat tricoul lansat special cu ocazia meciului România - Argentina au tăiat cu markerul cuvântul România şi au scris în locul lui “Don’t cry for me”. După care s-au dus cu toţi la concertul Madonna.

… au depus declaraţia 112 pe internet folosind semnături digitale. Cu toate că depunerea a avut loc fără probleme, în data de 25 iulie, din reflex, toţi contabilii s-au trezit dis de dimineaţa şi au format cozi interminabile în faţa sediului finanţelor. Eu sunt nemulţumiţi de faptul că respectivele cozi se mişcă foarte greu deoarece primului de la coadă îi ia foarte mult timp să se convingă de faptul că nu are nici o treabă la ghişeu şi că trebuie să meargă acasă.

Trebuie înțeles faptul că acest articol este doar un pamflet. Orice asemănare cu persoane reale ale căror nume au fost menționate este pur întâmplătoare.

joi, 28 iulie 2011

Asigura-mi-aş asigurarea la BCR


Ieri am primit un telefon de la o tipă de la BCR. Domnişoara sau doamna s-a manifestat vădit îngrijorată de faptul că mie mi-a expirat asigurarea la apartament de pe 11 iulie şi trebuie înnoită poliţa. Eu habar nu aveam despre ce vorbeşte. Şi asta datorită faptului că anul trecut, când a fost încheiată asigurarea nici nu eram în ţară. Soţia mea s-a ocupat de toate documentele necesare achiziţiei apartamentului, achiziţie care a avut loc în luna august.

Nefiind în cunoştinţă de cauză, am cerut reprezentantei BCR să îmi trimită un mail cu detalii, precum şi o ofertă de preţ, urmând ca în acest timp să mă documentez asupra contractului proaspăt expirat. Sun soţia. Ea îmi confirmă că asigurarea s-a încheiat pe 11 august şi nu iulie. Aşadar, este încă valabilă. Datorită politicii de trimitere a emailurilor din cadrul BCR,
“Prezentul mesaj constituie o Informatie confidentiala si este proprietatea exclusiva a BANCII COMERCIALE ROMANE SA. Mesajul se adreseaza numai persoanei fizice sau juridice mentionata ca destinatara”
nu vă pot prezenta schimbul de mailuri cu doamna/domnişoara Coleta Chiribuc, dar pot comenta pe marginea conţinutului şi vă pot prezenta răspunsul meu.

În primul rând, mesajul cu informaţii şi oferta de preţ al reprezentantei BCR conţine într-adevăr informaţiile, preţul poliţei, care e mai mic cu 20 de euro decât anul trecut, precum şi programul în care poate fi contactată persoana. Programul e atât de scurt, încât, pentru o secundă, mi-a părut rău că nu m-am facut şi eu bancher. Făcând o comparaţie, şi eu am programul de la 9 la 18. Dar nu am pauza de masă de 4 ore şi nici nu-mi iau 10 min la sfârşitul programului ca să închid calculatorul. Ce fel de program e acesta? Până şi bugetarii stau mai mult la serviciu. Aaaa... poate are altă treabă de la 11 la 15. Dar dumneaei e “Consilier client retail”. Slujba ei este să consilieze. Pe cine consiliază în acest timp?

În altă ordine de idei, sunt atât de multe firme de brokeraj al asigurărilor şi atât de mulţi brokeri, încât aceştia ar face orice numai să agaţe un client, chiar dacă de cele mai multe ori comisionul e infim. Iar prin orice mă refer la faptul că vin oriunde vrei tu, la ce oră vrei tu. Dacă ţi se scoală că vrei să închei asigurări în aer liber, stabileşti întâlnirea şi te duci în Parcul Copou şi semnezi hârtii. Ba chiar se duce şi mai şi schimbă banii, dacă nu are să-ţi dea rest, la Macedonia de peste drum. Şi se întoarce şi cu 2 covrigi calzi, în speranţa că poate realizează acea legătură de prietenie care te va fideliza ca şi client.

Răspunsul meu a fost:
Bună ziua,

În urma consultării contractului precedent am observat că acesta are valabilitate până la 11 august. Aşadar poliţa este încă în vigoare. Vă rog să mă contactaţi după 5 august pentru o posibilă prelungire.

Cu respect,
Nicolaie Niţu

În răspunsul dumneaei, am primit scuzele “de rigoare” pentru greşeală şi promisiunea că va reveni în jurul a 8-9 august. Acuma, eu înţeleg că respectiva primeşte mail cu o lună înainte de a expira poliţa, dar ăla e DE AVERTIZARE, nicidecum să anunţe că deja a expirat şi dacă îmi ia vântul apartamentul nu are cine să mă răsplătească.
Concluzia: Cât stil, câtă graţie, cât profesionalism... not!!!

Şi asta îmi aminteşte de alt episod din istoria mea cu BCR Asigurări, şi mai exact cum am plătit doar 6 luni asigurare din contractul pe un an pentru zgârcenia centrului de daune. Dar asta e o altă poveste. Şi încă un lucru: nu toţi oamenii din BCR sunt la fel de "meseriaşi". Persoana cu care am colaborat când am contractat creditul pentru apartament a dat dovadă de profesionalism şi chiar m-a făcut să cred că lucrez cu oameni, nu cu maşinării programate să reacţioneze fără cap.

miercuri, 27 iulie 2011

Puterea cuvântului


Zilele trecute am descoperit puterea cuvântului. Am mers la pauza de prânz la Iulius Mall, la Food Court. Cu o zi înainte, plouase puternic. În parcare la mall era totul uscat, cu excepţia unei singure bălţi. Când am intrat în parcare, nu am observat respectiva baltă şi am reuşit să trec exact prin ea. În lateralul bălţii, doi indivizi.
Cei doi erau genul ăla de oameni pe care îi vedeţi atât de des la mall. Adidas în picioare, pantalon de trening, probabil tot de firmă, tricou cu muşchi, raşi în cap, cu priviri fioroase. În apărarea lor, menţionez că eu i-am vazut doar după ce i-am udat şi se justifică într-o oarecare măsură privirile fioroase.
Pe lângă faptul că nu am observat balta, nu-i văzusem nici pe cei doi şi nici nu am realizat faptul că i-am stropit. Colegul meu, care era în dreapta, îmi spune că i-am udat. Mă uit în retrovizoare şi-i văd pe cei doi cum evaluau pagubele. Mi-am dat seama de ce făcusem. Am oprit pe dreapta şi m-am dat jos din maşină, îndreptându-mă spre ei. Ei, vădit supăraţi, au început dialogul:
Ei: Nu te uiţi, bă, pe unde mergi? Uite ce ne-ai făcut!
Eu: Îmi cer scuze. Nu a fost cu intenţie.
Ei: Da bă, da’ cine (cenzurat) mea te-a învăţat să conduci? Aşa se trece? Prin baltă?
Eu: Am zis deja că îmi cer scuze. Nu sunt un nesimţit. Am oprit maşina special ca să-mi cer scuze. Dar chiar nu am văzut balta şi nu a fost intenţionat. Ce pot să fac acum?
Şi au muţit. Nu ştiau cum să reacţioneze. Probabil că nu se aşteptau la asemenea comportament. Nu au văzut în viaţa lor un om care să admită că a greşit. Ei erau deja puşi pe scandal şi se aşteptau şi de la mine la acelaşi lucru. După o pauză de câteva secunde, cei doi şi-au continuat drumul, vorbind între ei şi fără a-mi mai adresa nici un cuvânt. Eu mă aşteptam să-mi ceară sau să mă ofer să le plătesc curăţătoria pentru dauna produsă din neatenţia mea. Dar se pare că nu a fost nevoie. Scuzele au avut efectul scontat şi au fost de ajuns.
Aşadar, se pare că se poate. Se poate să fim civilizaţi. Se poate schimba ceva. Să transformăm cearta şi scandalul în vorbe civilizate, vorbe care aduc mai mult decât legea pumnului.
Eu ştiu că am greşit. A fost vina mea că nu am fost atent, a fost vina mea că am trecut prin baltă, e vina mea că i-am murdărit. Dar majoritatea celorlalţi şoferi îşi continuă drumul fără să le pese de consecinţele acţiunilor lor. Eu am oprit. Eu am încercat să fac o schimbare. Şi cred că am reuşit. Poate nu acum, dar dacă mai dau peste alte câteva persoane care se opresc să rezolve problema când greşesc, cei doi vor opri la rândul lor când vor greşi. Fiindcă la urma urmei, toţi greşim. Nu e de râs, dar nici de plâns. Greşelile, în funcţie de gravitate, au consecinţe pe care toţi trebuie să le suportăm.
Pentru greşeala mea, parcă se dădea amendă. Aştept să se autosesizeze poliţia şi să-mi trimită amenda acasă.

marți, 26 iulie 2011

Despre credite făcute fără cap

Astăzi vreau să ridic o problemă destul de gravă, şi anume creşterea valutelor exotice şi creditele făcute fără să gândim. Punctele de plecare ale articolului meu sunt câteva idei pe care le-am preluat din media.

Prima dintre ele este legată de evoluţia cursului de schimb CHF-RON şi tendinţele de creştere ale francului. Astfel, pe parcursul ultimelor 30 de zile, francul elveţian a fluctuat între un minim de 3.42 RON şi un maxim de 3.72 RON. Un calcul simplu ne arată că numai această creştere, aplicată asupra unui credit de 70.000 de franci rezultă într-o modificare cu 21.000 RON a sumei de plată către bancă, asta presupunând stabilitatea francului la această valoare pe toată durata creditului. Iar valoarea de 21.000 RON, echivalentul a aproximativ 5.700 de CHF, reprezintă o modificare destul de importantă pentru oricare din cei care şi-au luat creditul. (sursa foto)

Al doilea articol este legat de evoluţia restanţelor la credite. Tot în decurs de o lună, mai exact luna mai a acestui an, suma restanţelor la plata creditelor din România a crescut cu 225 milioane de lei. Trendul ascendent al restanţelor la credite, prezentat în articol, nu poate decât să întărească trendul descendent al nivelului de trai al românilor.

Să vă povestesc o istorioară. Acum 3 ani, în 2008, un amic de-al meu a vrut cu tot dinadinsul să-şi cumpere casa lui. Deşi era în perioada în care se anunţa înăsprirea condiţiilor de acordare a creditelor şi criza bătea la uşă, el a procedat exact ca majoritatea celor care voiau un credit pe care nu şi-l permiteau. A facut înţelegeri cu diverse cunoştinţe pentru a crește veniturile în acte, muncea la 2-3 firme concomitent, a împrumutat de la rude avansul necesar şi şi-a luat creditul în franci elveţieni. Cu acest credit şi-a luat apartamentul lui.

Motivaţia luării acestei decizii a fost: “De ce să dau chirie când pot să mai pun ceva şi să am casa mea”. Articolul lui Mănac de aici explică perfect de ce. Deşi toţi indicatorii economici erau potrivnici deciziei de a contracta creditul, deşi eu l-am sfătuit să nu facă aşa ceva, el s-a încăpăţânat să facă acest pas. O perioadă de aproape 2 ani s-a chinuit sa plătească rata, rată care ajungea aproape cât salariul. Banii rămaşi trebuiau întinşi atât de tare, cât să ajungă de la o lună la alta. Dar cazul amicului meu este unul dintre cele mai fericite. Deoarece în decurs de 3 ani venitul real, de la locul de muncă stabil, i s-a dublat şi într-un final a reuşit să depăşească rata destul de mult încât să-i ofere un trai decent.

Dar ceilalţi inconştienţi care au luat credite doar de dragul de a lua credite sau probabil fiindcă aşa era moda, ce fac acum? Dacă salariul nu ţi s-a dublat, ba chiar s-a micşorat sau a dispărut complet, din ce naiba mai plăteşti creditul? Banca îţi ia casa, revii la chirie, ba mai ai şi de plată la bancă fiindcă valoarea de acum a locuinţei este cu mult sub valoarea de la cumpărare. Şi ajungi să îţi smulgi părul din cap pentru o singură prostie.

luni, 25 iulie 2011

Principiul al treilea al dinamicii



Am să prezint o pagină din jurnalul unei concurente generice la oricare din emisiunile concurs ce atrag din ce în ce mai mulţi telespectatori pe posturile TV de scandal, din România.

Aaaahhh... ce m-am trezit. Încă o nouă zi în care toată lumea se va bucura de mine. Sunt aşa o divă. Cât o fi ceasul? E 12:00. Hai să văd ce mai fac băieţii. Ups... ce proastă sunt. Nu pot ieşi aşa din cameră. Să mă aranjez puţin.
Uffff... e deja 13:00. Hai să vedem pe unde e lumea. Pun pariu că-s la piscină. Acolo o să-i caut prima dată. Dar să-mi pun costumul. Şi... şi... fondul de ten nu e rezistent la apă. Mai bine să-l schimb. Nu-mi ia decât o secundă.
Hai că s-a făcut deja 14:00. Ia te uită. Piscina e goală. Unde o fi toată lumea? Poate-s la masă. Hai să dau o raită prin restaurant. Dar sunt în costum de baie. Mmmmm........ Las’ că-i mai bine aşa. O să vadă toţi băieţii ce bine arăt și o să mă admire. Iar crizatele celelalte o să-şi bage unghiuţa că nu le-a venit ideea înaintea mea. Ce cool sunt!
Am avut dreptate, sunt toţi aici. Deja m-au văzut. Bichinii ăştia au întotdeauna efectul ăsta. Mă aşez lângă X-uleasca. Cu ea am bârfit ultima oară şi a fost aşa mişto... 

-Salut băieţi, ce mai faceţi? V-a fost dor de mine?
-Salut frumoaso! Nu vii lângă noi?
-Vin, aţi mai stat mult aseară? Eu eram aşa de obosită, încât am simţit nevoia să mă retrag.

Şi, în timpul ăsta, îi arunc o privire cu subînţeles lui, care aseară a fost gentlemanul perfect. A avut grijă să nu mă lovească în ochi şi mi-a adus până şi şerveţele să mă şterg la guriţă. Aaaa... cineva povesteşte ce s-a mai întamplat aseară în club, după ce am dispărut noi. Dacă n-am fost eu acolo a fost complet neinteresant. Nu-l bag în seamă. Să vedem ce mâncăm. Oare ce şi-a luat X-uleasca?

- Ce bagi, fată, acolo în tine?
- O salată de marole sud-africane cu ulei de tinctură de bambus. Face extraordinar de bine la ten şi la hemoroizi. Nu că aş avea probleme cu tenul.
- Eu am să pap doar o salată de varză. (Către chelner) Păpuşel, iuhuuu..... Păpuşeeeeel!!! N-auzi, tuţi gâtu’ mătii!!! Acuma auzi... Adu-mi o salată de varză simplă. Azi mi-e foarte foame.
- Fată... eşti nebună, fată!!! Mănânci o salată întreagă? Ce-ai, eşti sinucigaşă azi?
- Nu, fată. Dar am citit săptămâna trecută în Cosmopolitan că varza slăbeşte. Şi am fost şi la supermarket Bamboo’cha si am văzut că au început să inscripţioneze şi pe frunzele de varză numărul de calorii. La fel ca pe ouă. Era şi timpul, fată. Niciodată nu reuşeam să bag în aplicaţia de pe iPhone numărul de calorii consumate. Ştii doar că tre’ să avem grijă de intake ca să nu ajungem ca scroafa aia de Z-uleasca. Ai văzut, fată? A ajuns la 55 de kile. Ce proastă!

Am terminat masa. Ne retragem toţi la piscină să punem puţin bronz pe noi că tare palizi mai suntem. Cele 34 de şedinţe la solar abia dacă au reuşit să ne dea o nuanţă. Mai avem de lucru. Fraierul ăla de Y-ulescu se tot laudă că el a luat bacul pe bune. Că a învăţat fizică. Parcă mie îmi trebuie al treilea principiu al dinamicii. Cine naiba e Niuton ăsta? Eu ştiu din proprie experienţă că un corp acţionează asupra altui corp cu forţă doar dacă e tras de fiare.
Mi-e gândul tot la el. Abia aştept diseară. A zis că şi-a luat o carte chinezească, Karma Şura. Ce cult e băiatu’. Citeşte. Cică a învăţat o mişcare de ninja din cartea aia şi-mi arată şi mie diseară. Ce cool o să fiu mâine.

duminică, 24 iulie 2011

Pe când pedeapsa cu moartea?



Alte două articole din presă m-au făcut să-mi amintesc în ce lume trăiesc. Şi să vărs încă o lacrimă pentru noi toţi, pentru oameni. Probabil că cea mai mare problemă a noastră, ca specie umană, este evoluţia. Sau, mai bine zis, lipsa ei. În timp ce unii dintre noi se chinuie să inventeze şi să descopere diverse fenomene care ne-ar face viaţa mai ușoară, alţii se mulţumesc să revină la instinctele primare, instinctele animalice.
Primul dintre articole vorbeşte despre un tată dintr-un sat apropiat Iaşului, care şi-a sodomizat propriii băieţi minori. Copiii, de 14 şi 17 ani, au fost batjocoriţi de către tatăl beţiv în mod repetat. Trist. Dacă în anul 2011, într-o eră în care omenirea priveşte spre colonizarea altor planete, un individ al speciei umane recurge la violenţă fizică pentru a-şi satisface nevoile primare. Ca un animal în călduri, el renunţă la cele mai elementare urme de civilizaţie şi îşi constrânge propriii copii la acte cel puţin inumane.
Al doilea articol descrie cum o mătuşă şi un unchi și-au violat nepoata de numai 9 ani. Mătuşa o “pregătea” pe micuţă, punând-o să se uite la filme porno şi agresând-o cu un vibrator. Când a considerat fata ca fiind pregătită, l-a chemat pe unchi în ţară. Acesta era plecat peste hotare, în Austria, la muncă. După ce a revenit în ţară, ambii au violat-o pe fetiţă. Eu stau şi mă întreb cum naiba se numeşte boala aia psihică de care suferă ambii, încât au fost în stare de asemenea fapte. Acțiunile lor depășesc instinctele animalice deoarece instinctul presupune o acțiune inconștientă. Ori ei au premeditat toată isprava, firul întâmplărilor decurgându-se pe parcursul a mai multe săptămâni. Ce drepturi mai au ei în societatea umană? Mai pot fi numiți oameni? Care era singura deosebire între oameni și animale? Nu cumva era conștiința? Animalele descrise anterior sunt conștiente de urmările acțiunilor? Au discernământ în ceea ce fac? Eu unul mă îndoiesc.
Și acum stau și mă întreb. Care e pedeapsa care li s-ar potrivi? Mai merită să trăiască indivizii de mai sus? Mă gândesc că şi moartea ar fi prea uşoară, având în vedere ceea ce au făcut. Mă îngrozeşte gândul că asemenea specimene locuiesc şi trăiesc între noi. Ba mai mult, dat fiind faptul că monştrii sunt printre noi, oare nu ne influenţează şi acţiunile noastre, ale celor “normali”? Cât mai durează până ne vom transforma şi noi în monştri precum cei menţionaţi? Cât mai durează până acţiunile lor devin normalitate?
Eu sunt de părere că ar trebui să luăm măsuri cât încă suntem în stare să distingem comportamentele deviante ale societăţii umane. Probabil că instaurarea pedepsei cu moartea ne-ar scăpa de aceste scursuri. Iar fără ei, evoluţia oamenilor ca specie s-ar face mult mai uşor. Probabil asta ne dorim cu toţii.

sâmbătă, 23 iulie 2011

Nelămuriri despre biserică

Permiteţi câteva întrebări, stimabile bărbos din cer:

1. Dacă toți ăia care vin în casa ta caută luminare, iubire și calea cea dreaptă, de ce este nevoie de oameni de pază și ordine înăuntru? Nu e de ajunsă dragostea dintre semeni?

2. Cine pana mea e sfântul Foca? De ce a fost el sfânt? Pentru că și-a dat viața și a fost ucis de romani pentru obsesia față de Hristos? Sunt atâția care sfârșesc prin spitale pentru o obsesie sau alta. Printre ei sunt şi "trimişi de-ai Domnului". Ei de ce nu devin sfinţi?
Şi... există şi sfantul Mo?

3. Dacă merg cu odrasla la închinat la Sfânta Parascheva, cum îi explic juniorului că sub sticlă e un mort? Un cadavru oprit prin metode chimice din putrefacţie. Nu e scârbos? Şi în plus, dacă o să vrea să mă mumifice şi pe mine când voi muri?

4. Dacă la tine vin să se roage toți bolnavii şi leproşii, nu e posibil ca oamenii sănătoşi care vin să se roage să ia bolile pupând aceleaşi icoane? Poate ar fi o idee bună să iau o sticlă de spirt la mine pentru dezinfectare. Cum tu nu mă laşi să-ţi decolorez poza, poate în loc să şterg poza, îmi înmoi buzele în spirt. Şi, cum mie nu-mi place spirtul, pot să-l înlocuiesc cu whisky?

5. Există un algoritm de calcul pentru ordinea pupatului icoanelor din biserică? Am observat că e ceva de la dreapta la stânga cu variaţii pe insulele din centru. Care e ordinea corectă şi care e legea care stipulează această ordine?

6. Dacă un posedat intră în biserică, dracul din interiorul lui este torturat sau doar îi place să se dea în spectacol ca să-i strice cântarea popei? Eu presupun că tot simte un disconfort, dar unde se termină stresul şi unde începe bătaia de joc? Iar dacă tortura e în procent mai mare faţă de spectacol, n-ai putea mata să-l păsuieşti pe scaraoţchi până termină popa cântarea? La urma urmei, omul ăla de cântă acolo în faţă, se chinuie. Îşi face meseria. Puţin respect. Chiar tu să-i pui beţe în roate?

7. Care sunt criteriile de promovare la preoţi în rangurile bisericii? Ce trebuie să facă omul lui Dumnezeu ca să ajungă mitropolit? Se merge tot pe şpagă şi relaţii?

Ceva raspunsuri maestre? Găseşti adresa de mail în pagina de contact.

vineri, 22 iulie 2011

Omenirea este sortită pieirii


Astăzi vreau sa fac o pledoarie pentru educaţie. Şi nu mă refer la BAC sau titularizare sau mai ştiu eu ce alte subiecte frecvent vehiculate prin presă, ci am să vorbesc despre acţiunile oamenilor cu reprecursiuni extraordinar de grave asupra întregii omeniri. Şi am să încep de la cel mai jos nivel.
Lipsa educaţiei se cunoaşte din momentul în care copilul se naşte. Din momentul în care deschide ochii şi se vede într-o casă din chirpici insalubră şi dărăpănată, fără minimele condiţii de igienă. Când părinţii nu au decât zece clase, poate chiar împreună, când se duc şi muncesc cu ziua pentru a strânge acei câţiva bănuţi pentru a lua ceva de mâncare, când frigul din casă e mai puternic decât singurul lemn ce arde în sobă, atunci copilului i se distruge viitorul. Mai târziu, deşi poate el ar fi vrut să meargă la şcoală, nevoia forţei de muncă pentru a acoperi o altă gură de hrănit devine prioritară educaţiei şi copilul renunţă la scoală, renunţă la vise.
Deznodământul firesc al copilăriei nefaste este aducerea pe lume a altui copil. Deşi au vârsta la care alţi copii visează Playstation sau rochii de prinţese, ei, defavorizaţii, simt deja povara creşterii unui alt copil, copilul lor. Şi motivele pentru care se întâmplă acest lucru sunt două: hormonii adolescenţei şi lipsa educaţiei. Hormonii nu-i putem opri, dar educaţia poate fi schimbată.
Mergând la nivelul superior, impactul copiilor care fac copii asupra întregii societăţi este nefast. De cele mai multe ori, copiii născuţi de către copii ajung în centre de plasament şi orfelinate, instituţii pentru care plătim noi, întreaga societate. Şi plătim datorită faptului că tot noi, întreaga societate, nu am fost în stare să le oferim educaţia necesară unor copii. Şi povara creşterii acestor copii abandonaţi ne apasă din ce în ce mai tare, dacă nu psihologic, atunci sigur la nivel financiar, şi scade astfel nivelul întregului colectiv, adâncindu-de în mizerie şi suferinţă și trăgând pe din ce în ce mai mulţi dintre noi în capcana lipsei educaţiei.
Şi aceste lucruri nu se întâmplă numai în România. Peste tot în lume se regăseşte acelaşi fenomen. Incultura şi lipsa educaţiei naşte monştri, monştri care nasc monştri la rândul lor. La nivel macroeconomic, populaţia globului creşte într-un ritm mult prea alert. Deja se trag semnale de alarmă cu privire la suprapopularea globului. Predicţiile celor mai învăţaţi spun că în viitorul relativ apropiat, asta însemnând o perioadă de rangul deceniilor, vom ajunge să ne batem, la propriu, pentru mâncare. De rangul deceniilor? Asta înseamnă deja generaţia noastră. Nu ne mai permitem să trăim în ignoranţă, cu gândul că urmaşii urmaşilor noştri vor avea grija planetei. Nici noi nu ne mai permitem să greşim.
Şi opţiunile sunt două. Prima ar fi să conştientizăm noi ca specie că ne întindem mai mult decât ne permite plapuma. Asta înseamnă să instaurăm reguli şi să controlăm în mod activ gradul de populare al planetei. Cred că acestă metodă este deziderabilă, având în vedere că alternativa este să ignorăm semnele de alarmă şi să continuăm creşterea necontrolată. Rezultatul creşterii este în mod invariabil război, boală, foame, distrugere, regresie. Regresie a speciei umane. Şi nu va fi nevoie de mai mult de câteva focoase nucleare scăpate printre degete de către nişte oameni orbiţi de foame.
Oare nu se merită să investim acum în educaţia unor oameni care mai târziu vor moşteni Pământul? Pe măsură ce generaţia noastră îmbătrâneşte, trebuie să ne ocupăm şi de urmaşi. Să avem grija lor fiindcă, implicit, avem şi grija noastră.

joi, 21 iulie 2011

Licoarea magică

Anul trecut, cam pe timpul ăsta, eram în Reading, UK. Aşteptam cu nerăbdare plecarea spre casă. Eram în ultima săptămână de muncă acolo şi abia aşteptam să plec spre România, spre familie. Cu 3 zile înainte de plecare, colegii de muncă, şi englezi şi români, m-au scos într-un pub să sărbătorim. Ori faptul că plec eu acasă, ori faptul că scapă ei de mine. Oricum, sărbătoream. Ca la fiecare ieşire de până atunci, aveam un coleg care îmi sugera berea, în mare parte datorită faptului că eu nu cunoşteam mărcile de bere vândute acolo şi eram dornic să încerc lucruri noi. După ce, la ultima întâlnire îmi dăduse să beau un rahat de bere făcut din grâu parcă, al cărui nume nici măcar n-am vrut să-l reţin, eram reticent la sugestia lui din ziua respectivă. Oricum, am zis că încercarea moarte n-are şi că pot oricând renunţa la cele 3-4 lire şi să-mi iau altă bere. Aşa că am mers pe mâna lui.
El mi-a zis să încerc S..... Era gălăgie în bar şi n-am înţeles numele. Mi-a repetat, dar tot fără succes. Într-un final, s-a dus el la bar şi a venit cu două pahare de bere. Culoarea nu impresiona, sau cel puţin eu nu o observasem prin paharul semi-îngheţat. În schimb, gustul m-a convins din prima secundă. Sărbătoarirea plecării mele a durat încă 6-7 ore, timp în care cumpăram câte un rând de la bar, fiecare dintre colegi. Nu mă mai interesa numele. Când venea rândul meu de comandat şi plătit berea nu ziceam decât “Another round for everyone” şi barmanul înşira pe bar paharele de licoare magică. A doua zi, la muncă, i-am cerut colegului să-mi spună din nou numele berii. De data asta l-am reţinut. Era Staropramen.

După întoarcerea în România, am uitat de berea Staropramen până acum 2-3 săptămâni când, răsfoind o ofertă de la un supermarket pe care eu l-am reţinut ca fiind Billa, dar nu sunt sigur, am dat peste numele de Staropramen. Era pe o pagină cu mai multe tipuri de bere şi între ele se găsea şi licoarea ce mă fermecase cu un an mai devreme, în UK. A doua zi, pe drumul de întoarcere de la muncă, am oprit la Billa din Alexandru cel Bun să caut berea. Am studiat si am analizat raftul de bere timp de cel puţin zece minute, fără nici un succes. Nu era pe raft. Am căutat un “merchandiser” să-l întreb dacă au avut sau mai au berea mea, dar nici unul nu era de găsit. Am ajuns, într-un final, să întreb paznicul. Nu ştia nimic. M-a trimis la Billa de la gară. Dezamăgit, am renunţat la idee pentru câteva zile.
În altă seară, făcând nişte cumpărături la mini-marketul de la colţul blocului, mi s-a facut poftă de bere. Mergând să studiez oferta de bere din vitrină, am rămas mut când am văzut-o. Era ea, cutia de Staropramen, ascunsă între două cutii de Becks si Bergenbier. Pentru câteva secunde am fost în al nouălea cer. Nu-mi venea să cred că, după ce am fost expres prin supermarket să o caut, o găseam acum, aici, întâmplător.
Luni am fost la Carrefour Era să fac cumpărături. Din nou, am fost uimit datorită faptului că se găsea şi acolo. Aşadar, Staropramen a intrat în forţă pe piaţa românească. Acum stau şi mă întreb dacă oferta pe care o citisem eu şi credeam că era de la Billa, nu era cumva de la Carrefour. Amândouă galbene, acelaşi format... posibil. Oricum, irelevant. Ceea ce voiam să spun este ca îmi place atât de mult berea asta încât ieri, după ce am aflat că nu mai aveau Staropramen la magazinul de jos, m-am urcat în maşină si am condus până la Carrefour ca să-mi refac stocul. Ba mai mult, la Carrefour era luni o promoţie la Staropramen. La 6 doze cumpărate am primit şi un pahar. Pahar cu emblema lor.
Ideea de bază a acestui articol este că lucrurile mărunte în viaţă ne fac fericiţi, iar eu sunt fericit că am descoperit berea mea blondă preferată din România. Ţin să subliniez blondă datorită faptului că Guinness Extra Cold rămâne detaşat pe primul loc în topul preferinţelor. Dar asta e altă poveste.

miercuri, 20 iulie 2011

Fiecare pădure are uscăciunile ei


Ideea articolului mi-a venit văzând recent în presă o serie de materiale în contradictoriu. Zicala “Fiecare pădure are uscăciunile ei” se potriveşte perfect în contextul de faţă. Mai întâi, să analizăm puţin semnificaţia proverbului. Părerea mea e că, aşa cum fiecare pădure are uscăciunile ei, la fel fiecare grup de obiecte similare aflate într-un număr destul de mare va conţine câteva obiecte care să fie complet diferite sau cu caracteristici opuse faţă de majoritatea obiectelor grupului.

Primul aspect care mi-a atras atenţia este un articol legat de premiile obţinute de nişte liceeni români la olimpiade internaţionale. Informaţia legată de olimpici, coroborată cu informaţia prezentată aici duc la zicala menţionată anterior. Conform celui de-al doilea articol, grupul majoritar, pădurea, este format din liceeni mediocri sau substandard, dat fiind faptul că ei sunt majoritatea. Atunci olimpicii din primul articol sunt uscăciunile, ei fiind singurii cu caracteristici diferite faţă de majoritate.

Al doilea exemplu de aplicare a zicalei este dedus din articolele găsite aici şi aici. Primul articol se înscrie în tendinţa unanim cunoscută că ţiganii sunt nişte scursuri ale societăţii, iar al doilea este despre un ţigan care a reuşit performanţe deosebite la învăţătură. Aplicarea zicalei este destul de evidentă. Grupul majoritar este format din bătăuşi şi hoţi, iar uscăciunea pădurii este dată de elevul eminent cu premii şi diplome care nu se înscrie în caracteristicile standard ale grupului majoritar.

În ambele situaţii, liceeni şi ţigani, pasul logic următor este eliminarea uscăciunilor din pădure. Pentru ca pădurea să poată progresa şi evolua conform caracteristicilor majoritare, tot ceea ce este diferit trebuie să dispară. În cazul de faţă, diferit înseamnă mai bun. Oare ce putem face pentru a schimba mentalitatea de distrugere a tot ce e bun şi promovare a răului?

Şi, în final de articol, vă prezint un ultim caz în care eu cred că se aplică zicala noastră. Pentru grupul ţintă se dau trailerele la filmele Twilight şi True Blood. Pe partea uscăciunilor este indianul care şi-a supt soţia timp de patru ani. Credeţi că se aplică?

marți, 19 iulie 2011

Să ne întoarcem toţi la ţară


Când eram mic, în vacanţele de vară, ai mei mă trimiteau la ţară, la bunici. Ambele perechi de bunici locuiau în mediul rural şi eu mă plimbam dintr-un sat în altul pe tot parcursul verii, câte două săptamâni. Îmi aduc aminte acum cu drag peripeţiile şi năzbâtiile pe care le făceam atunci. Dar la vremea respectivă iubeam o serie de bunici şi o uram pe cealaltă. Şi asta pentru că într-o parte frecam duda cât e ziua de lungă, iar în partea cealaltă trebuia să “fac treabă”.

Bunicii la care trebuia să muncesc aveau terenuri în mai multe zone agricole din jurul satului şi nu exista zi pe parcursul verii în care să nu mergem la muncă pe unul dintre ele. Bineînţeles, ceea ce eu vedem ca fiind muncă, la vremea respectivă, era doar mers în urma bunicului care prăşea şi adunatul porumbului tăiat în urma răritului pentru a-l duce acasă, la animale. Iar dacă nu mergeam pe ogor cu bunicul, trebuia să rămân acasă cu bunica. Acasă trebuia adunată iarba din gradină, măcinat porumb pentru pui, cărat apă la animale şi aşa mai departe. Nu cred că aveam pauze până seara târziu, când, după masă, stăteam în gura “oamenilor mari” şi ascultam bârfa lor.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. Locuiesc în Iaşi, la bloc şi tânjesc uneori după vremurile de atunci, visând să pot cândva să-mi cumpar o casă. Nu pentru agricultură, ci pentru a avea un loc liniştit, cu aer curat, unde să pot lenevi seara, după masă. Deşi o gradiniţă cu flori n-ar strica. 

Şi, din nou, mă gândesc la amintirile mele cele mai dragi din copilărie şi mă uit la generaţiile de copii din urma mea, generaţii fără bunici la ţară, care nu cunosc frumuseţile acelei vieţi şi ale acelor timpuri. Sunt copii care văd găini doar la grădina zoologică sau ambalate pe rafturi la supermarket. Sunt copii care nu ştiu diferenţa dintre cal şi măgar, care nu ştiu ce muncă presupune un lan de porumb sau floarea soarelui şi nu ştiu să aprecieze o bucată de pământ cu o casă pe ea. Sunt generaţii crescute în cutii de chibrituri, generaţii care pierd enorm de mult timp în faţa calculatorului şi nici măcar o minge n-o mai bat în spatele bloclului, generaţii crescute cu Inna şi McDonalds, cu haine de fiţe şi cluburi.

Astăzi, agricultura nu mai este făcută de ţărani. Ţăranii se “emancipează”. Au pretenţii la maşini de lux şi haine de firmă. Au uitat căruţa şi iţarii. În acest timp, vin străinii şi ne cumpără pe mai nimic terenurile agricole, luându-ne ţara bucată cu bucată. Singura agricultură care o mai practică tineretul de astăzi e plantaţia de marijuana

Păcat.

luni, 18 iulie 2011

Democraţia utopică

Episodul 3 - Sistemul legislativ, posibile probleme şi propuneri de rezolvare

În episodul trecut am prezentat funcţionarea sistemului legislativ în modelul democraţiei directe. În acest episod voi continua descrierea sistemului legislativ prin identificarea unor posibile probleme.

Aşadar, o primă posibilă problemă a sistemului ar fi indiferența alegătorilor față de o problemă care vizează doar o anumită regiune sau doar un anumit segment din populație. Sunt două posibile soluții pentru acest lucru. Putem impune impozit pe indiferență. Daca nu te intereseaza soarta statului, trebuie să plătești pentru dreptul de a locui în România și de a fi cetățean român. O altă posibilă rezolvare a acestei probleme ar fi ponderea votului. Cu cât te implici în mai multe probleme legislative, cu atât votul tău are o pondere mai mare, datorită faptului că tu cunoști o mai mare porțiune a ansamblului legislativ existent și ai o părere pertinentă asupra a ceea ce se întâmplă în stat.

O altă problemă ar putea fi votarea în necunoștință de cauză a poporului. Îmi imaginez că vor exista “pierde-vară” care să intre în sistem și să voteze doar de dragul de a vota. Singura rezolvare a acestei probleme este să dai un test înainte de a vota. Se presupune că legea a fost în revizie publică, în forma ei finală, pentru o perioadă finită de timp, de exemplu o săptămână, iar după această săptămână, ai la dispoziție încă o săptămână în care să votezi. Atunci când vrei să votezi, îți apare un chestionar de, să zicem, 5 întrebări din lege cu răspunsuri grilă la care să nu dureze prea mult să răspunzi. Odată ce ai răspuns la cele 5 întrebări, ai dreptul să-ți exprimi votul, considerându-se că ai o opinie informată.

A treia problemă identificată ar fi imparţialitatea moderatorilor. Ce putem face în cazul în care moderatorii devin corupţi şi modifică proiecte de legi conform unor interese proprii? În primul rând, dat fiind faptul că sistemul este complet transparent, iniţiatorul proiectului de lege poate semnala o problemă cu unul dintre moderatori. Acesta intră într-o perioadă de supervizare din partea unui grup format din membri ai corpului de moderatori şi aleşi din rândul cetăţenilor. Dacă se dovedeşte neîntemeiată suspiciunea, moderatorul îşi continuă treaba. Altfel, el este demis din funcţie şi înlocuit. Bugetari sunt destui. Totodată pot exista şi sisteme de punctare ale moderatorilor în funcţie de performanţe, mai exact în funcţie de proiectele de lege supervizate şi efortul depus pentru a duce la bun sfârşit aceste proiecte. Totul se poate cuantifica pe baza înregistrărilor din SOROC. Pe baza punctajului obţinut de fiecare se calculează salariul, motivând astfel moderatorii să lucreze cu mai mult spor.

Probleme ale sistemului probabil mai există dar eu le-am tratat pe cele pe care eu le-am considerat ca având o importanţă mai mare. În final de articol să recapitulăm paşii pe care îi parcurge un cetăţean în modulul legislativ al sistemului de conducere:
1. Intri în sistem, folosind user și parolă
2. Îți apare pagina cu mesajele personale constituite din alerte de genul:
- “Săptămâna asta mai ai de revizuit 4 legi”
- “În momentul de față sunt deschise spre vot 5 proiecte de lege”
- “Proiectul de lege propus de tine are 4 modificări aduse de către 3 cetățeni și 1 moderator”
3. Se alege revizuirea legilor.
a. ești informat asupra proiectelor propuse spre revizuire
b. le citești
c. poți comenta pe marginea lor, putând astfel influența, prin argumente, votul ce va avea loc săptămâna viitoare
4. Se alege votare.
a. pentru fiecare dintre legi se presupune că au fost revizuite pe parcursul săptămânii trecute și îți apare testul cu 5 întrebări alese în mod aleator dintr-un set mult mai vast de întrebări redactate de către moderatori.
b. Presupunând că ai trecut testul, ai voie să votezi afirmativ sau negativ proiectul de lege.
c. După votare, poți vedea statistici legate de voturile de până acum: dispunere în timp, acoperire geografică, procentaje, ș.a.m.d.
5. Se alege revizuirea modificărilor aduse proiectului de lege propus de tine. Ai ocazia să comentezi pe baza modificărilor sau să aduci noi modificări, în funcție de ideologie și problematica statală identificată prin acel proiect de lege.

În episodul urmator vom discuta despre o altă componentă a sistemului de conducere românesc, şi anume puterea executivă.

Episodul 1 - Democraţia utopică - Problema
Episodul 2 - Democraţia utopică - Sistemul legislativ

duminică, 17 iulie 2011

Probleme existențiale ale femeilor


Toți cei care ați avut vreodată o relație cât de cât stabilă cu o femeie sau toate acele dintre voi, femeile, care sunteţi în stare să recunoașteți, știți că subiectul de astăzi e cât se poate de adevărat. Și anume, cele mai mari probleme ale unei femei sunt două:
1. Nu am cu ce să mă îmbrac
2. Nu-mi ajunge spațiul din dulap pentru haine

Am să încep cu a doua problemă fiindcă e mai simplu de abordat. Motivele pentru care spațiul nu este niciodată suficient sunt două: niciodată femeile nu-și aruncă hainele și niciodată femeile nu-și strică hainele. Bărbații au două motive pentru care renunță la haine. Primul ar fi că le-au rămas mici. Nu îmi mai vin, nu le mai port. Sunt conștient că nu am ce face cu ele, așa că le arunc. Al doilea este că s-au stricat. Mi s-a rupt tricoul preferat. Dacă era descusut, îl reparam și-l purtam în continuare. Daca s-a rupt într-un loc în care degeaba îl cos fiindcă se cunoaște, nu-l mai port. Daca nu-l mai port, îl arunc. La femei, cele două reguli nu se aplică și am să argumentez motivele pentru care nu sunt valabile.

Pentru prima regulă, aceea că nu îmi mai vin, femeile găsesc o mie de motive pentru care nu renunță la haină, ci o pun undeva într-un dulap/cutie/valiză la păstrare. Dintre motive putem exemplifica: poate revine moda, poate pot s-o împrumut vreunei prietene, poate am vreun accident și mi se scurtează picioarele cu 10 centimetri, poate o să-mi vină din nou, poate o să-mi amintească de vreun moment deosebit, poate mâine, poimâine o să-mi placă din nou.

A doua regulă, aceea că se strică, nu este valabilă tocmai datorită volumului impresionant de haine adunat. Dacă ai de unde alege, nu porți aceeași haină prea des, și, implicit, scad șansele să se strice. Și, în acest fel, hainele nu se uzează. Dacă, în schimb, se întamplă vreun accident și haina se rupe sau se deteriorează în asemenea hal încât nu mai poate fi purtată, femeia consideră că este nevoie de alte 3 obiecte vestimentare asemănătoare doar pentru a înlocui pierderea suferită. Și durerea sau criza petrecută între momentul ruperii hainei vechi și momentul cumpărării celor trei înlocuitoare depășește în intensitate cea mai aprigă durere de măsea simțită vreodată de o ființă umană.

În acest fel, hainele se tot adună pe parcursul anilor în cantități debordante, haine care trebuie depozitate undeva. Prima opțiune este dulapul. Să presupunem că dulapul unei familii are 10 rafturi. Numărul este irelevant. În 95% dintre familii, soția deține monopol asupra dulapului, iar soțul trebuie să aprecieze deosebit faptul că ea îi oferă acces la dulap pentru a beneficia de spațiul de depozitare din singurul raft pe care iși stochează el pantaloni, tricouri, lenjerie de corp și eventual șepci. Restul dulapului este un fel de gaură neagră în care soțul evită să se bage. Iar motivul pentru care el nu se bagă în zona respectivă este unul cât se poate de întemeiat. Acum 50 de ani, cand a încercat el prima și singura dată să intre într-unul din sertarele ei și să caute o șosetă pierdută de-a lui, a mâncat rece și a dormit pe canapeaua din sufragerie timp de o săptămână.

Revenind la prima problemă, țin să menționez în primul rând că este cât se poate de serioasă. Niciodată nu mi-am auzit soția spunând "Știu exact ce am să port în seara asta în oraș". În schimb, am pățit de nenumărate ori să găsesc camera plină de haine împrăștiate în căutarea acelei haine perfecte care se potrivește perfect cu ocazia menționată. Și găsirea hainei perfecte, pe care noi bărbații o asociem cu Sfântul Graal, presupune o multitudine de factori ce influențează alegerea. Am să enumăr o fracțiune mică dintre aceşti factori:
- adresa locației în care se merge
- temperatura din locația respectivă
- temperatura și presiunea atmosferică de afară
- persoanele invitate
- motivația deplasării în locația respectivă
- mijlocul de transport
- data și perioada de timp aferentă desfășurării evenimentului
- frecvența purtării hainelor anterioare
- posibilitatea existenței unei alte femei care să aibă aceeași haină
- ornamentele din locație
- culorile pereților din locație
- fazele lunii
- viteza de rotație a pământului
- probabilitatea unei ploi de meteoriți
Și cel mai important aspect: potrivirea cu celelalte obiecte vestimentare componente ale ținutei. Fiindcă, deși sunt luați în calcul toți factorii anteriori și se găsește, de exemplu, bluza potrivită, dacă nu se gasește fusta sau pantalonul potrivit, se poate relua algoritmul de selecție al bluzei până când sunt îndepliniți toți factorii pentru fiecare dintre obiectele componente ale ținutei. În cazul extraordinar de probabil în care nu sunt îndepliniți toți factorii, urmează invariabil prezentarea în fața soțului cu o privire deznădăjduită și replica: "Nu am cu ce să mă îmbrac!"

Disclaimer: Tot ce am scris mai sus este o minciună sfruntată și îmi cer scuze față de soția mea că am putut scrie asemenea aberații. Nimic nu e adevarat și nu, nu îmi doresc să mănânc rece și să dorm în sufragerie timp de o săptămână. Mă ierți? :D

sâmbătă, 16 iulie 2011

Invitatii Google+

Pentru cei ce nu au procurat încă invitaţie şi vor să vadă cu ce se manâncă, ofer invitaţii Google+. Trimiteţi un email către adresa mea cu adresa voastră de email la care doriţi invitaţia şi o să o primiţi cât de curând posibil.
Sau lasaţi un comentariu cu adresa de email completată corect. Promit că nu fac spam după.

Democrația utopică


Episodul 2 - Sistemul legislativ

Episodul trecut am vorbit despre problema sistemului democratic din România. In acest episod voi continua discuţia prin expunerea unei posibile soluţii.
Să presupunem că adoptăm ideea mea și instaurăm democrația directă, folosind internetul. Ne-ar trebui o platformă în care fiecare cetățean cu drept de vot să primească un cont. În momentul de față, fiecare primește cartea de alegător. Cât de greu ar fi dacă pe cartea de alegător, alături de datele personale, mai avem un user și o parolă? Apoi, cu userul și parola respectivă intrăm în sistemul românesc online de conducere.

Știu că pare de domeniul fantasticului ceea ce propun eu, dar să ne gândim puțin dacă e chiar atât de imposibil. Și am să vă descriu viziunea mea despre Sistemul Online ROmânesc de Conducere, pe scurt SOROC.
Conducerea României este bazată pe principiul separării puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. SOROC este un sistem de conducere al statului, bazat pe votul fiecărui membru cu drept de vot din România. Ce votăm? 

Pai, în primul și primul rând, trebuie să ne ocupăm de sistemul legislativ. În momentul de față, România are un parlament bicameral, format din Senat și Camera Deputaților. Eu propun ca fiecare cetățean să poată propune proiecte de lege. Prima dată, cetățeanul creează o schiță a proiectului de lege. Cu alte cuvinte, scrie ideea într-o pagină online publică spre a fi citită și revizuită de restul cetățenilor. Dacă modificarea legislativă propusă de el are succes în rândul cetățenilor, ea poate fi modificată și îmbunătățită de către fiecare dintre cetățeni, folosind o metodă asemănătoare siturilor gen wiki. Documentul poate fi modificat, revizuit și adăugit de către oricine, salvând tot istoricul acelui document, fiecare modificare putând fi făcută doar din contul personal și salvând modificările împreună cu autorul lor, într-o cronologie a documentului. Pentru a redacta corect, din punct de vedere legal, și pentru a ne asigura de validitatea documentului final, putem stabili echipe de redactori pregătiți în scrierea corectă a legilor, care să urmărească în permanență cele mai populare legi din sistem, pe principiul moderatorilor din forumuri. 

Odată ce s-a ajuns la o formă acceptabilă, din punct de vedere legislativ, a amendamentului, se oprește editarea documentului de către populație și se trece la votare. Votarea se poate face de către toată populația, pe parcursul unei perioade finite de timp. Dacă primește votul afirmativ din partea unei majorități acceptabile din populație, legea este adoptată. Daca primește vot negativ din partea aceluiași procent din populație stabilit anterior votării, amendamentul este înregistrat în lista amendamentelor refuzate, urmând ca pe o perioadă finită de timp să nu poată fi propusă o modificare legislativă asemănătoare din partea nici unui cetățean. Acest fapt va împiedica propunerea repetată a aceleiași legi și aglomerarea sistemului. 

Dacă nu se adună un număr corespunzător de voturi, amendamentul este pus într-o coadă de așteptare de X zile, unde X este stabilit automat de sistem, în funcție de aglomerarea numărului de legi, după care revine în atenția publicului pentru a fi revotat. Dacă după un numar Y de sesiuni de votare nu este hotărâtă soarta amendamentului, acesta este retrimis către echipele de redactare și către populație pentru a fi revizuit.
Cred că e de ajuns pentru acest episod. În următorul episod voi continua discuţia despre înlocuirea sistemul legislativ prin identificarea unor posibile probleme şi găsirea de soluţii.

vineri, 15 iulie 2011

Democrația utopică

Episodul 1 - Problema

Zilele astea mi-am adus aminte că se apropie cu pași repezi următoarea rundă de alegeri. Am vrut să scriu un articol despre cât de penibil mi se pare circul politic și mediatic din România în perioada anterioară alegerilor și cum mă gândesc cu groază că o să fie plină țara de afișepanouri, portavoci și manifestări mai mult sau mai puțin culturale. Am renunțat, în ideea de a înlocui bătaia de obraz cu găsirea unei soluții alternative.
În primul rând, să studiem ecuațiile.

1. Constituția țării naostre stabilește clar faptul că România este un stat democratic:
“România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.” (Art. 1, alin. 3, Constituția României)

2. Democrația înseamnă, la bază, voința poporului:
“Democrația este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii.” (sursa)

3. Există două tipuri de democrație. Primul este cel existent în Romania, în momentul de față:
Democrația reprezentativă este un regim politic democratic în care cetățenii deleagă puterea poporului - a "suveranului" - unor reprezentanți pe care îi aleg chiar din rândurile lor, pentru a se ocupa de treburile publice.” (sursa)

4. Al doilea tip de democrație este cea directă:
Democrația directă este un regim politic democratic în care populația (suveranul) exercită puterea în mod direct. Democrația directă mai este numită uneori și democrație pură”

Ideea mea a pornit de la simplul fapt că, asemenea cetățeanului turmentat, nu am nici cea mai vagă idee: Eu cu cine votez? Și asta datorită faptului că pe parcursul a două decenii de democrație s-au perindat atât de multe figuri pe la conducerea țării, fiecare având interese proprii și personale, încât nu aș mai avea încredere în absolut nimeni. 

Ce-ar fi dacă în România, la următoarele alegeri, am înlocui democrația reprezentativă cu democrația directă? Principalul motiv pentru care, în istorie, s-a renunțat la democrația directă a fost faptul că populația crescuse în așa măsură, încât era imposibil să se mai adune toți oamenii într-un loc și să voteze în legătură cu problemele statului. Dar noi, în secolul 21, avem ceva ce Grecia antică nu a avut: Internetul. Internetul este unealta care face ca distanțele să dispară, rezolvă problemele legate de timp și logistică și face posibilă, zic eu, democrația directă. Toți avem sau am avut la un moment dat impresia că liderii aleși de noi ne reprezintă interesele în moduri, cel puțin, dubioase. De ce să nu înlăturăm teama de înșelăciune și să înlocuim interesele liderilor cu interesul statului? Adică interesul nostru, al cetăţenilor.

Episodul 2 - Democraţia utopică - Sistemul legislativ
Episodul 3 - Sistemul legislativ, posibile probleme şi propuneri de rezolvare

joi, 14 iulie 2011

De la mine pentru tine


Eu știu că sunt cel mai neinspirat om când vine vorba de cadouri. Tot aud pe la rude sau prieteni despre cadourile primite de zilele lor aniversare de la alte persoane și mă gândesc la cât de inspirați sunt anumiți oameni și cât de neinspirat sunt eu. Din când în când se întâmplă ca, intrând în câte un magazin, să remarc anumite obiecte ce s-ar potrivi perfect cu vreun prieten sau rudă, dar până la ziua lor uit complet ceea ce am văzut și ajung, într-un final, să iau ceva complet neinspirat, nepotrivit, care nu place destinatarului și care probabil nu are nici un fel de utilitate.

În altă ordine de idei, am văzut acum ceva vreme pe MTV o emisiune numită Sweet 16 (nu sunt sigur că am reținut exact) care prezintă pregătirea și desfășurarea petrecerilor de 16 ani ale unor puşti cu părinţi exagerat de bogați, din America. Acea emisiune e cea mai mare dovadă de cocalarism existentă pe suprafața pământului. Puștiul abia și-a luat permisul de conducere și părinţii, pe lângă superinvestiția în petrecerea cu minim câteva sute de invitați, iau odraslei câte o mașină cu mai mulți cai putere decât limita superioară a capacității de numărare a juniorului. Și toate astea, de ce? Doar pentru a putea copilul să se laude că a avut cea mai tare petrecere, cea mai tare mașină și cei mai cool părinți. Penibil.

Dar nimic din ceea ce am văzut la respectiva emisiune sau din lipsa mea de inspiraţie nu se apropie măcar de lipsa de inspiraţie de care a dat dovada președintele Moldovei prin cadoul făcut către şeful statului ucrainean. Cum îmi imaginez eu programul lui Marian Lupu din ziua în care Viktor Ianukovici, președintele Ucrainei, şi-a serbat ziua:

09:00 - somn de voie
10:00 - somn de voie
11:00 - scularea
12:00 - trezirea
13:00 - studiat agenda zilei: renumărarea voturilor, înăbușirea răscoalei, ziua preaiubitului Viktor Ianukovici
14:00 - masa de prânz
15:00 - siesta
16:00 - studierea raportului: Doi români trecură Prutul, înainte şi-napoi.
17:00 - super-asistenta personală/dansatoarea/maseuza anunţă începerea festivităţilor aniversare ale lui Viktor la ora 21:00
18:00 - studiat magazine online în căutare de cadouri
19:00 - venit idee cadou
20:00 - convocat întrunire de urgență a guvernului pentru votul de urgență a unei legi care să permită cadoul
21:00 - prezentat cadou: o bucată din Moldova (sursa)

Cum e posibil ca un președinte să dea cadou o bucată din teritoriul țării, drept cadou, unui alt președinte? Îmi imaginez că, urmând ziua lui Băsescu, ar putea primi drept cadou un parc din Chișinău sau vreo două sate mai mici. E drept că nu ne-ar deranja un asemenea cadou, am avea și noi un loc unde să mai depozităm din gunoaiele ţării, la propriu sau la figurat. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre gestul președintelui moldovean de a dărui pur și simplu teritoriul moldovenesc. Eu țin minte că ne-am bătut enorm de mult pentru a câştiga în fața Curţii Internaţionate de Justiţie, Insula Şerpilor. Dar să faci cadou așa ceva este inimaginabil.
Este oare constituțional gestul lui Marian Lupu?

miercuri, 13 iulie 2011

Copii din Uganda şi SUA

Amintiri din copilarie
Am să încep cu o povestioară de când eram eu ceva mai tânăr şi am descoperit pentru prima dată jocul Aliens vs. Predator 2. Îmi aduc aminte că era în vremea liceului şi eram singur acasă. Parinţii plecaseră la un eveniment de familie. Am instalat jocul şi am început să joc. Fără să-mi dau seama trecuseră câteva ore bune şi afară s-a întunecat. În cameră era beznă. Eram doar eu şi monitorul luminat din faţa mea. Aveam căştile la maxim pe cap. Împuşcam monştri în continuu şi nu mă puteam opri. La un moment dat, după ce am murit în joc, am realizat că se întunecase şi că eu nu mă ridicasem de la calculator cu orele. Am zis să mă duc până la chioşc şi să-mi iau o bere. Când am dat căştile de pe urechi şi am ridicat privirea din monitor mi-am dat seama că liniştea din apartament semăna extraordinar de mult cu cea din joc când, pe vreun coridor la fel de întunecat, urma să apară o groază de monştri. Am aprins lumina în casă, m-am încălţat şi am dat să plec. Pe casa scării nu erau aprinse luminile, lumini care se aprindeau doar de la parter. Deşi aprinsesem în apartament lumina, din nou a trebuit sa trec prin aceeaşi beznă înspaimântătoare ca să pot ieşi din bloc. Deşi eram conştient că, în realitate, nu există monştri şi-mi repetam chestia asta în cap la nesfârşit, nu puteam să-mi opresc adrenalina ce-mi alerga prin vene. Pentru prima dată în viaţa mea îmi era frică în viaţa reală din cauza unui joc pe calculator. Într-un final, am reuşit să aprind luminile peste tot şi să-mi procur berea de la chioşc.
De ce v-am povestit istorioara anterioară? Pentru că un joc pe calculator, cu arme şi împuşcături, a reuşit să sperie un om relativ matur, la nivelul liceului. Zilele trecute am citit două articole care m-au făcut să apreciez mai mult nivelul de trai pe care l-am avut în Romania, pe parcursul vieţii mele de până acum.

Cei ce iubesc

Primul articol este despre nişte copii din SUA care, la un eveniment al armatei, au avut “deosebita ocazie” de a ţine în mână nişte arme pe care eu, ca român, le văd doar în jocuri pe calculator. Eu mă consider norocos datorită faptului că societatea în care trăiesc nu îmi permite mie să umblu cu astfel de arme. Îmi imaginez în ce mentalitate sunt crescuţi acei copii care au ţinut în mână un obiect cu o aşa putere de distrugere. Prefer să fiu ignorant şi incult în privinţa asta, decât să fiu crescut în cultul armelor şi să ştiu că oricare dintre semenii mei poate avea la el o armă şi mă poate omorî în orice moment. Prefer să salut trecătorii de pe stradă cu un zâmbet, în loc să le arunc priviri suspicioase la gândul că ar putea avea un AK sub parpalac sau un lansator de rachete în portbagaj. Şi mă mai bucur de un lucru: mă bucur că pe mine, ca român, mă sperie jocul pe calculator în care folosesc armele alea, chiar şi în liceu. Pe copiii din articol nu cred că-i mai sperie vreo armă. Trist.

Cei ce nu cunosc

Al doilea articol vorbeşte despre o şcoală din Uganda în care se folosea o bombă încă activă pe post de clopoţel. Profesorii dădeau cu pietre în ea pentru a chema la școală pe cei 700 de elevi. E drept că am mai povestit despre un caz asemănător din Brăila, când românul nostru a dat cu o bombă de pământ zeci de ani, dar asta nu face decât să întărească spusele mele. În primul rând, mi-e milă pentru bieţii copii şi, mai ales, bieţii profesori de la acea şcoală că nu sunt în stare să identifice o bombă. Din nou, societatea în care trăieşte fiecare îşi spune cuvântul. Dacă Uganda a fost măcinată de lupte interne timp de 20 de ani, probabil ajungi să consideri armele de distrugere în masă lucruri la fel de comune şi inofensive precum vedem noi cuţitul şi furculiţa. În al doilea rând, mă bucur pentru mine că am avut ocazia să joc acele jocuri pe calculator care îmi permit să recunosc astfel de arme şi să mă feresc de ele.

Diferenţa dintre copiii din SUA şi copiii din Uganda este că, deşi toţi sunt în preajma unor astfel de arme, primii le îmbrăţişează, iar ceilalţi nu le cunosc. Iar eu mă mândresc cu faptul că sunt român, le cunosc şi le resping.

marți, 12 iulie 2011

Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi...


Îmi aduc aminte un banc de când eram copil: 
Stiţi când a zis Lenin celebra replică <<Învăţaţi, învăţati, învăţaţi>>? După ce a văzut carnetul de note al lui Ceauşescu. 
De aproape două săptămâni e plină presa de ştiri legate de performanţele la ultima sesiune de bacalaureat. Ce s-a întamplat? Un fleac. Nu s-a mai putut copia. Rezultatele? Sub 50% grad de promovabilitate.

Hai să studiem repercursiunile:

1. Jumatate din locurile din universităţi se desfiinţează (sursa). Care jumătate? Aia cu taxă. De aici rezultă bani mai puțini. Lipsa banilor are două consecinţe. Prima e că elevii nu mai beneficiază de reduceri sau subvenţii pentru studii şi cămine, iar a doua e că profesorii vor fi plătiţi mai prost. După reducerile salariale de anul trecut, cât mai rezistă profesorii până să plece peste hotare să predea la universităţi care sunt în stare să-i plătească? Aici rămân profesorii mai slabi care nu sunt curtaţi de universităţi din străinătate şi, implicit, duc la scăderea calităţii cursurilor predate.

2. În momentul de faţă, România are cel mai mic procent de populaţie cu studii superioare din UE: 11,2% (sursa). Problemă de liceu: dacă mai bine de jumătate din elevii de liceu ai fiecărei generaţii nu intră la facultate fiindcă n-au promovat bacalaureatul, cu cât scade acel 11% în fiecare an? Ups, noi n-avem oameni care să poate face operaţii aşa complexe. Să întrebăm un strain. Ştiti ce va răspunde? “Nem tudom!”

3. Dacă Romania nu mai produce absolvenţi de liceu şi, implicit, nici de facultate, ce companie va mai fi dispusă să investească în Romania? Se duce marele avantaj de care beneficiam: mâna de lucru ieftină. Fără investiţii din exterior, economia va avea o pantă de redresare ceva mai lentă din criza asta în V sau dublu V, sau triplu V.

Apropo! Există criza în L?

luni, 11 iulie 2011

Unde-s multi, puterea creste


Un articol din presa online mi-a aratat ca totusi buturuga mica poate rasturna carul mare. Dar cu o conditie: trebuie sa fie foarte multe buturugi puse una peste alta. Astfel, in Israel, un grup de aproximativ 100.000 de oameni au boicotat produsele Tnuva cerand preturi mai mici. Compania nu a avut alta solutie decat sa cedeze insistentelor clientilor si au micsorat preturile, fortand astfel si concurenta sa scada preturile.
Doua lucruri vreau sa scot in evidenta.
Primul este solidaritatea oamenilor. Odata ce au zis ca nu mai cumpara marca respectiva, asa a fost si au mentinut protestul pana au obtinut castig de cauza. Ceea ce imi suna cunoscut. Parca era un cantecel si pe la noi care sustinea aceasta solidaritate: "Hai sa dam mana cu mana, cei cu inima romana.". Dar in Romania nu mai exista de foarte mult timp aceasta solidaritate. In ultima perioada predomina ideea "Sa moara dusmanii mei!" care in cele mai dese cazuri sunt conationali. Ba mai mult, cativa romani au incercat sa faca la fel cu pretul benzinei. Ce a iesit? Toti s-au batut cu pumnul in piept ca ei nu mai cumpara in viata lor benzina si a doua zia erau la pompa. Au zis ca e prea greu sa traiasca fara benzina, dar vor plati cu marunti. Ce credibilitate mai ai ca protestatar cand schimbi regulile jocului de la o zi la alta? Penibil.
Al doilea este managementul Tnuva. Au realizat ca pentru a mentine cota de piata, sau poate chiar sa o creasca putin, trebuie sa reduca preturile. E posibil ca ei sa nu fi avut nimic de pierdut din punct de vedere financiar deoarece, dupa scaderea preturilor si mediatizarea gestului facut fata de oameni, e posibil ca mai multi oameni sa cumpere produsele.Comparativ, protestul benzinei din Romania a determinat managementul companiilor ce comercializeaza carburanti au decis marirea pretului pentru a-si crea un fond de back-up in cazul in care ar exista vreo perioada fara incasari ca urmare a vreunui protest. Protestul a fost un  esec, dar companiile au profitat. Penibil.

duminică, 10 iulie 2011

Cum am baut eu Cola la Ursus Evolution



Ieri am fost la concertul Ursus Evolution din Iasi. Dat fiind faptul ca se numeste Ursus Evolution, toata lumea avea in mana cate un pahar cu bere ... cu exceptia mea, care am ajuns la concert cu masina si n-am putut sa beau licoarea magica, desi afara erau enorm de multe grade. Asa ca am baut Cola.
O mare de oameni s-a inghesuit la un concert moca. Au fost mai multe formatii ce canta mai multe genuri. Nu am prins tot concertul, dar cred ca am vazut destul cat sa-mi formez o parere. Mai exact, am vazut Parazitii si Cargo. Ce am observat a fost ca cei ce asteptau formatia pentru genul lor stateau si asteptau linistiti in zona din fata casei patrate. In felul asta, nu se amestecau ascultatorii diferitelor stiluri muzicale. Si tot in felul asta, am putut sa vad diferentele dintre ei. 
La Parazitii media de varsta era de 14 ani. O multime de sepci, tricouri largi, pantaloni largi, lasati in vine si capete vide. Pe langa faptul ca muzica Parazitilor ascultata fara injuraturi nu are nici o noima, membrii formatiei ar trebui sa realizeze ca au trecut de perioada tineretii. Eu cred ca ei sunt inca in stare sa ridice o sala in picioare, dar ar trebui sa lase locul generatiilor mai tinere. Este comic sa vezi trei batranei cu bastoane si platane cantand “Da, da... de ziua ta”.Cat despre fani, aceeasi gloata de oameni prosti care mi-a adus aminte de un concert Mafia din discoteca Ring din Costinesti, de acum cativa ani. Dupa 2-3 melodii, tot prostu’ nu mai avea treaba cu manifestarile muzicale de pe scena fiindca era prea ocupat sa participe la bataia cu sticle. Se formasera doua tabere - cei de “langa scena” si cei “din spate” - si ambele tabere aruncau una in celalta cu sticle, mai mult sau mai putin goale, de bere. La concertul de ieri, paza era ceva mai pregatita si am vazut doar vreo doua peturi de bere zburand, dar mentalitatea e aceeasi: “De ce pana mea ala din fata e mai aproape de scena ca mine? Ia sa-i dau o sticla-n cap!” La care vine invariabil raspunsul: “zgatu’ ma-tii de nenorocit, vezi ca ti-ai scapat sticla! Ia-o inapoi!” Si de aici lucrurile iau o intorsatura nefericita.
Au urmat Cargo. Multimea afumata cu etnobotanice de mai devreme a fost inlocuita de multimea afumata cu alcool: rockerii. Pantalonii si tricourile largi s-au schimbat cu pantaloni de piele si tricouri negre cu Metallica, Nirvana si Negura Bunget. Alte diferente notabile erau cresterea mediei de varsta cu cel putin 5 ani si cresterea lungimii parului cu cel putin 20 de centimetri. Eu nu inteleg de ce toti ascultatorii de rock simt nevoia sa faca dus exact inainte de a pleca la concert, iar apoi sa-si usuce parul in public prin miscari repetate ale capului. 
Prestatia trupei Cargo mi-a adus aminte de un singur lucru, si anume singurul album pe care l-am cumparat si eu, pe vremea cand inca era Kempes in formatie, Ziua Vrajitoarelor. Ori nu au mai scos nimic de atunci, ori nimeni nu asculta ce au scos dupa. O singura alta melodie a mai fost care nu era de pe albumul mentionat, treaba aia siropoasa cu ploaia.
In rest, mult praf si caldura mare, mon cher!

sâmbătă, 9 iulie 2011

Despre credite luate fara sa stim si executari silite

Am citit azi o stire care m-a facut sa ridic niste semne de intrebare. Stirea spune ca preafericitii carmaci ai urbei noastre s-au gandit ca oricum vin alegerile in curand si isi pregatesc terenul pentru mandatul urmator. Au luat si au facut credite la BRD cat incape, pe motiv ca e nevoie de bani pentru proiectele in derulare, stiind ca nu vor mai fi alesi pentru urmatorul mandat. In acest fel, lasa urmatorilor carmaci o datorie consistenta si imposibilitatea de a mai contracta alte credite, asigurandu-se astfel ca nici urmatorii nu vor putea face mare branza pentru urbe. Si astfel impusca 2 iepuri. Isi asigura locurile la conducere pentru al doilea mandat si mai dau si un ultim tun cat sunt inca la putere, ca sa le ajunga banii pana le-o veni din nou randul.
Intrebarea mea este: dat fiind faptul ca se imprumuta sume colosale, n-ar trebui sa fie intrebat si fraierul care trebuie sa returneze creditul daca e de acord sa faca asa ceva? Si stiti cine e fraierul bun de plata? Probabil ati ghicit. Fiecare cetatean al urbei. Adica noi, muritorii de rand. Fiindca din banii nostri se platesc aceste credite. Noi suntem cei ce platim impozite peste impozite ca sa platim datoria celor ce nu stiu altceva decat sa dea tunuri.
Si mai am o problema. Presupunand, prin absurd, ca maine pleaca din Iasi toata populatia, sau moare, sau orice alta metoda prin care se poate pustii un oras (mai sunt inundatiile la moda?), ce se intampla cu creditul? Cum este executat silit un oras mort? Ce garantii sunt aduse? Ma gandesc ca terenul isi pierde valoarea, fiind un loc la fel de viabil ca un teren nearat. Asadar, se trece la executari silite. Mai intai BRD-ul vinde creanta catre o firma de recuperari. Firma da telefoane la primarie pana se satura, fara sa-i raspunda nimeni. Apoi trimite scrisori de amenintare si apoi se ajunge la judecata. Cine vine la judecata? Pe de o parte e firma de recuperari, iar in partea acuzatului cine e? Nimeni. Fiindca orasul s-a imprumutat, orasul trebuie sa plateasca. Dar orice oras e format din suma locuitorilor sai. Daca nu exista locuitori, nu exista oras si, implicit, nu exista nici datornic.
Eu va propun o idee: hai sa ne strangem vreo 200 de oameni si sa ne infiintam propria localitate. Daca avem veniturile destul de mari, o sa avem si bonitate ridicata la luat credite “pe oras” si alegem vreo 2-3 banci, luam banii, impartim in mod egal si ne mutam in Seychelles. Sau mai bine, hai sa ne mutam cu totii din Iasi si sa lasam doar primarul. Sa plateasca el creditul.
Va bagati?

vineri, 8 iulie 2011

Consumul excesiv de comunism...

...dauneaza extrem de grav inteligentei. Asta e concluzia la care am ajuns privind materialul de mai jos. Stirea spune ca in Rusia sunt deja 200 de sate micute, infiintate la marginea siberiei, in care traiesc oameni bogati si intelectuali care au renuntat la bunurile lumesti si locuiesc in iurte , avand un stil de viata cat mai simplu. Ei sustin ca progresul tehnologic ne va distruge in curand si nu vor sa fie parte din asta. Tot ei mai spun ca nu-si dau copii la scoala de frica faptului ca e posibil ca acestia sa fie indoctrinati de sistem. De asemenea, nu-i vaccineaza, singura metoda de intarire a organismului fiind dusul cu apa extraordinar de rece.
Ok. Dupa ce am vazut toate astea am avut un singur gand: “Ce cacat!!!”. Asta e modelul extrem de prostie. Exemplul clar ca afectiunile psihice dauneaza. Majoritatea spun ca nu au mai suportat presiunile jobului pe care-l aveau. Daca erau copiii unchiului Sam, mergeau la un “shrink”, isi rezolvau capul si mergeau mai departe. Dar mama Rusie nu crede in solutii bolsevice si duce oamenii in pragul disperarii pentru ca mai apoi acestia sa ia drumul siberiei si sa se opreasca intr-un satuc din asta in care singurele ocupatii sunt sa cultivi mancarea pentru iarna viitoare si sa faci baie in zapada.
Da... Daca ma gandesc mai bine, se cam explica faptul ca super puterea mondiala numita China ia fata Rusiei. Comunismul chinezilor functioneaza. Cu toata cenzura si Tiananmen-ul lor, au bani de le ies pe ochi si imprumuta toate celelalte tari, si toate astea din doua motive: explozia populatiei si progresul tehnologic. Daca rusii se muta toti in Siberia, doua lucruri fac. Incetinesc progresul Rusiei si elibereaza teritoriul pentru chinezi. Iar daca trendul se mentine, ma indoiesc ca se va intampla ceea ce am auzit acum cativa ani, si anume ca peste 50 de ani o sa fim toti musulmani. In schimb, nepotii nostri vor avea ochi alungiti.
Si toti fraierii aia din istorie, ii stiti voi: Einstein, Newton, Tesla, Ben Franklin si multi altii, pentru ce naiba s-au chinuit? Ia ganditi-va ce societate perfecta am avea, daca toti am trai din agricultura, fara a cunoaste ceea ce se intampla la mai mult de 20 de kilometri in jurul nostru, ignoranti si simpli.
Zevzecii astia spun ca e mult mai bine sa ne intoarcem in timp. Dar cum stabilim cat de departe in istorie ne intoarcem? Tinand cont de faptul ca omenirea a avut o permanenta evolutie tehnologica pe parcursul istoriei, cum stabilim in care punct ne intoarcem si spunem stop evolutiei? Si, tinand cont ca fiecare pas al evolutiei a fost dictat de o necesitate, oare nu vor mai exista acele necesitati? Si daca vor exista, cum le vom depasi? Nu tot prin progres tehnologic? Judecati putin, oameni buni!
La ce bun sa ma intorc la vremuri trecute, daca singura solutie e sa merg inainte? Vrei sa stai toata ziua degeaba si sa nu faci nimic altceva in afara de copii? Chinuie-te inca 10-20 de ani, creeaza robotii care sa-ti ofere decenta traiului de care ai nevoie si, apoi, poti sta degeaba si astepta sa involuezi. Tu si tot neamul tau pana la maimuta.