Tot un drac - logo

miercuri, 30 noiembrie 2011

Viaţa monahală

România noastră cea mult-prea-iubită şi prea-fericită este plină de mănăstiri. Mănăstirile sunt la bază entităţi ce dispun, în general, de guvernare proprie. Dar toate aceste mănăstiri aderă la acelaşi regulament de organizare şi funcţionare administrativă şi disciplinară. Acest cod este aprobat de prea-înalt-sfinţiile conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române. Acestea fiind spuse, să aruncăm o privire asupra a ceea ce înseamnă o mănăstire.

Pentru majoritatea oamenilor de rând, şi aici mă refer la cei care văd mănăstirile doar de câteva ori pe an, o mănăstire este o adevărată oază de linişte şi pace guvernate de oameni înţelepţi care știu şi pot adminsitra aceste entităţi astfel încât ele să îşi păstreze statutul de aşezăminte destinate înălţării spirituale şi apropierii faţă de Dumnezeu. Şi în mare parte, aşa este. De câte ori am intrat în mănăstiri am remarcat de la bun început frumuseţea locului. Grădini înflorite, curăţenie deplină, linişte mormântală peste care se aude numai din câteva difuzoare cântecul liniştitor al măicuţelor. Totul este extraordinar de frumos. De fiecare dată când văd aşa ceva mă întreb dacă nu cumva ar trebui să fim toţi călugări sau măicuţe pentru a transforma întreaga Românie în această oază de fericire.

Dar cam atât. Imediat ce treci de acest ambalaj frumos în care este împachetată viaţa monahală ajungi la concluzia că nu totul este atât de roz. În esenţă, viaţa şi activitatea unei mănăstiri are o formă de organizare asemănătoare tiraniei. Mănăstirea este condusă de un tiran care forţează toţi participanţii la această viaţă să îşi îndeplinească îndatoririle fără drept la apel. Fiecare furnicuţă din mănăstire are orânduieli bine stabilite şi nu are voie să iasă din cuvântul superiorului.

De obicei, regimurile tiranice sunt răsturnate prin revoluţii care au ca urmare reorganizarea statului conform voinţei poporului. Dar în cazul mănăstirilor acest lucru nu este posibil datorită faptului că fiecare mănăstire este supusă Bisericii şi, odată cu schimbarea regimului, nu ar mai fi mănăstire. Aşadar revolta nu este posibilă.

Aruncând o privire la un nivel mai scăzut pe scara ierarhică, în cazul în care un singur individ se revoltă asupra tiraniei el este repede ostracizat de restul grupului şi poate fi eliminat din grup. Ori eliminarea din mănăstire este pedeapsa supremă pentru oricare dintre membrii grupului. Şi spun asta fiindcă, odată eliminat el rămâne, la propriu, pe drumuri. Odată cu acceptarea în mănăstire, li se impune tuturor aspiranţilor să renunţe la bunurile lumeşti. Astfel, toţi membrii grupului sunt lipsiţi de bunuri materiale care le-ar putea reda viaţa privată după ieşirea din mănăstire. În acest fel, mănăstirea se asigură de faptul că toţi membrii ei sunt sub ameninţarea sărăciei odată eliminaţi din grup. Şi asta face ca fiecare individ să îşi păstreze frica faţa de decizia supremă şi să îşi îndeplinească, fără nici un fel de discuţie, atribuţiile ce îi revin.

Cu toate cele menţionate anterior, se pare că totuşi călugării şi măicuţele nu pot renunţa la atributele care ne definesc pe noi ca oameni şi care sunt considerate de către viaţa monahală păcate. Deşi în regulamentul menţionat în primul paragraf este menţionat clar:

Art.38 - Îndatoririle starețului (stareței) sunt:

c) A da, prin modul de viață pastorală și prin toată conduita sa, cel dintâi, pildă de viață duhovnicească, conform cu regulile disciplinei monahale, statornicită de Sfinții și Cuvioșii Părinți ai monahismului, și să țină obștei cuvânt de povățuire călugărească cel puțin odată pe lună, în afară de cursurile misionare și duhovnicești din sărbători ori din alte zile din cursul săptămânii;

Iar dacă alineatul c al articolului 38 spune că stareţa mănăstirii este un exemplu pentru subordonaţi, înseamnă că la Tăriceni o să fie cel mai mare baby boom care l-a văzut vreodată o mănăstire. Pentru cei care nu sunt la curent cu ştirile, maica stareţă a mănăstirii a dat naştere recent unei perechi de gemeni frumoşi şi sănătoşi. Felicitări proaspetei mămici şi sfătuiesc conducerea mănăstirii Tăriceni să ia în calcul achiziţia unor stocuri mari de scutece pentru copii deoarece exemplul oferit măicuţelor este destul de elocvent. Tatăl copiilor este şi el preot. Nu cred că mai e nevoie să vorbesc despre exemplul dat de acesta enoraşilor propriei parohii. Undeva în Amara vor fi foarte mulţi copii născuţi în afara căsătoriilor. Ei să fie sănătoşi.

În altă ordine de idei, nu numai poftele carnale sunt probleme pentru feţele bisericeşti. Un alt păcat cărora prea-fericiţii nu prea fac faţă este vanitatea. Cum altfel s-ar putea explica nevoia preoţilor de a circula cu un Mercedes. Eu înţeleg: “Neştiute sunt căile Domnului”. Dar dacă sunt atât de neştiute, nu era mai potrivită o maşină de teren? Poate căile Domnului sunt drumuri forestiere.



O altă coincidenţă observabilă este nevoia de afişare a bling-bling-urilor. Pe principiul jocurilor de genul: căutaţi cele trei diferenţe între cele două poze, vă propun şi eu acelaşi joc, cu o singură modificare. Căutaţi toate diferenţele între pozele de mai jos.





Iar ca să vă ajut puţin am să vă spun asemănările pentru ca voi să puteţi scurta timpul de căutare prin eliminarea lucrurilor deja evidente. Astfel, asemănările sunt:
- ambii poartă minim un kilogram de metal preţios la gât sau pe mână
- ambii poartă pălării ciudate
- ambii cântă
- ambii primesc bani pentru ceea ce cântă
- ambii au succes la public

Găsiţi voi diferenţele.

Later edit: Recitind articolul mi-am dat seama de etimologia cuvântului "rasist" pentru descrierea urei faţă de negri. Provine de la îmbrăcămintea călugărilor:

RÁSĂ, rase, s. f. Haină de postav, largă și lungă până la călcâie, pe care o poartă preoții, călugării și călugărițele pe deasupra îmbrăcămintei. – Din sl. rasa.

Deci, încă o asemănare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu