Tot un drac - logo

marți, 23 august 2011

Antreprenor de Iaşi - Ep. 3

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

O altă sarcină a mea ca om bun la toate a fost să trag la xerox. Fiind vis-a-vis de RAR, xerox-ul făcea mai mulţi bani decât calculatoarele cu net sau jocuri. Erau nenumăraţi clienţi care uitau câte un document din suita de hârţoage necesare pentru înscrierea maşinilor la RAR-ul de vis-a-vis. Şi, atâta vreme cât birocraţia era în floare, afacerea prospera. În vreme ce la PIM sau la Adi Copy Center din Târguşor costa două sute de lei pagina, o copie la xeroxul lu‘ domnu’ Radu era două mii de lei. Aşadar, de 10 ori mai mult. Şi oamenii plăteau fiindcă nu aveau încotro. Pe lângă calculatoare şi xerox, sala de jocuri mai avea un aparat: aparatul de cafea. În toată perioada mea de la sala respectivă, eu am fost cel mai bun client. Şi nici pentru mine nu era gratis cafeaua. Plăteam opt mii de lei pentru o cafea şi beam cam două pe zi.

Si erau foarte mulţi clienţi care strâmbau din nas când era vorba de preţuri la xerox, si erau şi mai mulţi cei care strâmbau din nas la preţul de la cafea. Dar aşa l-am cunoscut pe George. George a intrat prima dată în sala de net la ora opt dimineaţa. Căuta să bea o cafea. Şi George era cu un cap mai înalt ca mine. Dar era slab ca varga. Din faţă bărbat, din profil biscuite. Aşa slab cum era, uscăţiv şi tras la faţă, părea o stafie umblătoare. Doar statura îi mai salva aparenţele.

Iar în dimineaţa respectivă avea întâlnire cu un tovarăş. Şi cum tovarăşul întârzia, a intrat în sala de net să ia o cafea şi să piardă vremea. Am aflat mai târziu că motivul alegerii sălii era lipsa banilor. La barul din colţ era scumpă cafeaua, comparativ cu aparatul meu. Şi după ce i-am dat cafeaua, a intrat în vorbă. Şi aşa am aflat că locuieşte în Păcureţ, că e prieten cu toată lumea, că învaţă la Liceul CFR, că e într-a XII-a şi că nici nu ar vrea să mai dea bacul. Că ar vrea să plece după maică-sa în Italia. Şi că în timpul liber se ocupă cu vândut “nasoale”. Aşa că şi George era tot un fel de antreprenor. Tovarăşul n-a mai apărut, iar George a stat de vorbă cu mine timp de 3 ore. Şi aşa m-am împrietenit eu cu George, fără ca eu să vorbesc prea mult.

Și, începând din ziua respectivă, George trecea aproape zilnic pe la sală. Măcar să mă salute dacă nu avea timp să stea. Oricum nu făcea mare lucru pe acasă. Iar la şcoală chiulea cât putea. Aşa că pierdea vremea împreună cu mine. Şi din când în când mai stătea la un calculator să vorbească pe mess cu una din sutele lui de “combinaţii”.
"P-asta o ştiu de la un show. Mare cordoaică. Dacă vrei îţi fac lipeala. P-astlaltă o ştiu de la liceu. O bagaboantă şi jumate. O făceau băieţii poştă în wc-u’. Acu’ cică e fată cuminte. Da’ io ştiu mai bine. Sare din merţan în beemveu şi din p**ă în p**ă".

Şi pe lângă “combinaţiile” cu fete, mai avea “combinaţiile cu nasoale”. Şi îmi povestea de afacerea lui, şi de tovarăşii cărora le vindea. Din lipsă de ocupaţie, îmi povestea tot, de la cum primeşte marfa în scări de bloc şi cutii poştale până la amicii cărora o dădea. Şi mai mult, îmi povestea cum, la petrecerile pe la care mergeau, după ce fumau, ieşea cu scandaluri sau capete sparte din cauza “halucinaţiilor”. Dar în mine nu a găsit un client. Că la vremea respectivă mă cam rodea buzunarul. În schimb, el a văzut în mine omul căruia i se putea confesa. Şi eu ştiam ce face şi nu mă amestecam în treburile lui. Dar mi se părea fascinant stilul său de viaţă fără griji şi complet dezinvolt pentru ca după nici două zile să uit mai tot ce-mi spunea. Oricum, avea un stil de a povesti din care nu reuşeam să ţin minte nimic. Nume şi locuri despre care eu nu ştiam nimic îmi erau prezentate ca şi cum am fost acolo de nenumărate ori.

Şi niciodată nu m-am amestecat în treburile lui. Singura dată când l-am sfătuit a fost atunci când, într-o seară, l-am invitat pe la mine să bem un păhărel. Şi el îmi spunea cum vrea el să plece în Italia şi cum nu-i pasă de şcoală. Iar eu insistam asupra faptului că ar trebui să ia bacalaureatul. Cum că a fost inutil să meargă la liceu 4 ani, dacă la sfârşit dă cu mucii în fasole. Dar toate vorbele mele se loveau de mintea lui ca de un zid de beton. Era hotărât şi pace.

Nu am stat destul de mult pe lângă el ca să ştiu care a fost finalul. Nu am aflat niciodată dacă a dat bacul sau nu. Dar cert e că la ceva vreme după, a apărut pe mess cu un nou avatar. Era o poză cu nişte construcţii arhitecturale romane pe fundal. Aşadar a plecat. Poate că a reuşit să-şi îndeplinească visele de bani mulţi şi maşini luxoase. În România probabil că n-ar fi reuşit. Iar el pentru mine a fost exemplul perfect de om bun care a fost stricat de anturaj. Avea un suflet enorm. Dar mintea necoaptă, modelată în permanenţă de anturajul nefast în care se regăsea, au creat din el o marionetă a unui sistem care te obligă să îţi cauţi viitorul peste hotare. Stau şi mă întreb ce ar fi făcut dacă ar fi avut şansa de a intra la o facultate. Oricum... acolo unde e el acum, poate fi sigur că a lăsat în România măcar o amintire.

Iar în paralel cu George am mai cunoscut un personaj prin intermediul sălii de net, dar despre el voi povesti în episodul următor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu