Tot un drac - logo

sâmbătă, 20 august 2011

Antreprenor de Iaşi - Ep. 2

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

Revenind la descrierea sălii de net, calculatoarele vechi ale domnului Zaiţi erau o adunătură de jeguri mizerabile cu procesoare de 486 şi 586. Cu astea trebuia să lucrez eu. De fapt, era un singur calculator Pentium II pe care îl adusese domnu’ Radu de acasă. Să fie mai multe. Iar restul erau suficient de vechi ca să meargă Windows 98 pe ele. Şi atât. Iar pe Pentium am pus Windows XP. Ca jocuri, nici nu mai vorbesc. În vremea respectivă era foarte în vogă CS 1.5, iar eu nu puteam instala pe calculatoare decât CS 1.4.

Şi toţi copii care veneau la sală voiau CS 1.5, iar eu trebuia să le explic că nu avem aşa ceva. Pe lângă asta, aveam doar Solitaire şi Bomberman. Nici nu mai vorbesc de licenţe. Eu i-am explicat pentru prima dată lu’ domnu’ Radu cum că Windows-ul, Office-ul şi jocurile de pe calculatoare se plătesc. Nu se fură de pe net. Şi mai mult, că există o organizaţie care verifică licenţele pentru softurile de pe calculator. La aflarea acestei ştiri s-a cam speriat. Dar s-a liniştit a doua zi când l-a întrebat pe domnul Zaiţi despre BSA şi a aflat că vin în controale foarte rar.

Şi după ce am instalat jocuri şi OS-uri pe maşini, a început distracţia. Şi ghiciţi care erau singurii clienţi pe care i-a avut sala. Dat fiind că Păcureţul e foarte aproape, doar copii de sub 10 ani din păcureţ au venit pe acolo. Rar se întâmpla să vină câte o persoană de peste 10 ani să-şi facă veacul pe acolo. Iar eu nu am făcut cursuri de educatoare şi nici nu aveam la vremea respectivă răbdarea necesară pentru a face faţă numărului de plozi care voiau să stea câte 4 la un calculator şi să joace Bomberman. Şi pe lângâ faptul că erau plozi, erau şi negricioşi. Eu n-am nimic cu ţiganii, numai că nu-i suport.

Şi-i vedeam venind încă de la primele ore ale dimineţii, cu haine ponosite şi murdari, cu bănuţi doar pentru “o juma’ de Bomermen”. Ceva mai târziu am aflat că respectivii bănuţi erau furaţi sau munciţi măturând sau dând zăpada din faţa magazinelor. Chestia asta m-a avantajat. Nu partea cu furatul, ci partea cu măturatul. Pentru o jumătate de ora la calculator, băieţii măturau sala şi dădeau şi zăpada din faţa sălii de net.

Dar asta era numai în zilele bune. Când aveau ei nevoie de mine. Că în restul timpului, dacă se întâmpla să fi produs vreun ciubuc mai mare, veneau la sală cu o aroganţă şi nişte aere de ai fi zis că-s toţi Napoleon, Ginghis Han şi toţi ceilalţi conducători ai istoriei cu impresii de grandomanie, puşi unul peste altul. Şi cu figuri în cap, îmi aruncau bani pe masa mea şi se aşezau la calculator. Asta până când, într-o zi, am afişat un anunţ mare pe perete cum că ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienţii. Bineînţeles că anunţul era pentru a speria copiii. La cât de prost mergea afacerea cu sala de net, nu ne permiteam să dăm afară vreun client. Dar asta e altă poveste.

Iar după ce am afişat anunţul, la prima aroganţă la care i-am prins pe toţi în gaşcă, le-am aruncat banii înapoi şi i-am dat afară. După ameninţări cu bătaia de la tot neamul, de la frate până la bunic, au plecat murmurând printre dinţi. Aşa de pustiu a fost în ziua aia la sala de net încât am impresia că am adormit puţin. A doua zi au venit toţi cu coada între picioare. Probabil că Bomberman-ul dă dependenţă. Altfel nu-mi explic cum au putut să vină cu privirea plecată şi să mă roage şă le bag câte o jumate de oră. Şi în acest fel, lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Încă ceva: drept ajutor pentru potolirea plozilor am mai avut un aliat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu