Tot un drac - logo

miercuri, 13 iulie 2011

Copii din Uganda şi SUA

Amintiri din copilarie
Am să încep cu o povestioară de când eram eu ceva mai tânăr şi am descoperit pentru prima dată jocul Aliens vs. Predator 2. Îmi aduc aminte că era în vremea liceului şi eram singur acasă. Parinţii plecaseră la un eveniment de familie. Am instalat jocul şi am început să joc. Fără să-mi dau seama trecuseră câteva ore bune şi afară s-a întunecat. În cameră era beznă. Eram doar eu şi monitorul luminat din faţa mea. Aveam căştile la maxim pe cap. Împuşcam monştri în continuu şi nu mă puteam opri. La un moment dat, după ce am murit în joc, am realizat că se întunecase şi că eu nu mă ridicasem de la calculator cu orele. Am zis să mă duc până la chioşc şi să-mi iau o bere. Când am dat căştile de pe urechi şi am ridicat privirea din monitor mi-am dat seama că liniştea din apartament semăna extraordinar de mult cu cea din joc când, pe vreun coridor la fel de întunecat, urma să apară o groază de monştri. Am aprins lumina în casă, m-am încălţat şi am dat să plec. Pe casa scării nu erau aprinse luminile, lumini care se aprindeau doar de la parter. Deşi aprinsesem în apartament lumina, din nou a trebuit sa trec prin aceeaşi beznă înspaimântătoare ca să pot ieşi din bloc. Deşi eram conştient că, în realitate, nu există monştri şi-mi repetam chestia asta în cap la nesfârşit, nu puteam să-mi opresc adrenalina ce-mi alerga prin vene. Pentru prima dată în viaţa mea îmi era frică în viaţa reală din cauza unui joc pe calculator. Într-un final, am reuşit să aprind luminile peste tot şi să-mi procur berea de la chioşc.
De ce v-am povestit istorioara anterioară? Pentru că un joc pe calculator, cu arme şi împuşcături, a reuşit să sperie un om relativ matur, la nivelul liceului. Zilele trecute am citit două articole care m-au făcut să apreciez mai mult nivelul de trai pe care l-am avut în Romania, pe parcursul vieţii mele de până acum.

Cei ce iubesc

Primul articol este despre nişte copii din SUA care, la un eveniment al armatei, au avut “deosebita ocazie” de a ţine în mână nişte arme pe care eu, ca român, le văd doar în jocuri pe calculator. Eu mă consider norocos datorită faptului că societatea în care trăiesc nu îmi permite mie să umblu cu astfel de arme. Îmi imaginez în ce mentalitate sunt crescuţi acei copii care au ţinut în mână un obiect cu o aşa putere de distrugere. Prefer să fiu ignorant şi incult în privinţa asta, decât să fiu crescut în cultul armelor şi să ştiu că oricare dintre semenii mei poate avea la el o armă şi mă poate omorî în orice moment. Prefer să salut trecătorii de pe stradă cu un zâmbet, în loc să le arunc priviri suspicioase la gândul că ar putea avea un AK sub parpalac sau un lansator de rachete în portbagaj. Şi mă mai bucur de un lucru: mă bucur că pe mine, ca român, mă sperie jocul pe calculator în care folosesc armele alea, chiar şi în liceu. Pe copiii din articol nu cred că-i mai sperie vreo armă. Trist.

Cei ce nu cunosc

Al doilea articol vorbeşte despre o şcoală din Uganda în care se folosea o bombă încă activă pe post de clopoţel. Profesorii dădeau cu pietre în ea pentru a chema la școală pe cei 700 de elevi. E drept că am mai povestit despre un caz asemănător din Brăila, când românul nostru a dat cu o bombă de pământ zeci de ani, dar asta nu face decât să întărească spusele mele. În primul rând, mi-e milă pentru bieţii copii şi, mai ales, bieţii profesori de la acea şcoală că nu sunt în stare să identifice o bombă. Din nou, societatea în care trăieşte fiecare îşi spune cuvântul. Dacă Uganda a fost măcinată de lupte interne timp de 20 de ani, probabil ajungi să consideri armele de distrugere în masă lucruri la fel de comune şi inofensive precum vedem noi cuţitul şi furculiţa. În al doilea rând, mă bucur pentru mine că am avut ocazia să joc acele jocuri pe calculator care îmi permit să recunosc astfel de arme şi să mă feresc de ele.

Diferenţa dintre copiii din SUA şi copiii din Uganda este că, deşi toţi sunt în preajma unor astfel de arme, primii le îmbrăţişează, iar ceilalţi nu le cunosc. Iar eu mă mândresc cu faptul că sunt român, le cunosc şi le resping.

2 comentarii:

  1. Hehe :) Din primele cuvinte, fara sa citesc imi aduc aminte cand mi-ai povestit ca te jucai pe intuneric AvP 2 :) E complet aiurea ca ajungi la o varsta "frageda" sa umblii cu arme. Dar noua, romanilor ne-ar trebui ca sa ne facem dreptate, singuri. Succes, Nicule,

    Gabi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acum revin gandind din cealalta parte a situatiei - in caz de porneste cel de-al 3-lea razboi mondial (in Africa, cu "revolutiile" lor), Doamne fereste, S.U.A. si Uganda au sprijin militar si de la copii, ceea ce inseamna ca ei sunt pregatiti de mici si e un factor important.

    RăspundețiȘtergere