Tot un drac - logo

luni, 19 decembrie 2011

"Grecia în criză" sau "pădurea spânzuraţilor"

Am citit în presă că Grecia a înregistrat o creştere record a numărului sinuciderilor. Se spune că totul se datorează crizei economice cu care se confruntă această ţară. Se spune că "numărul persoanelor fără adăpost depăşeşte în prezent 20.000 numai în centrul Atenei". Din tot articolul respectiv eu deduc un singur lucru: grecii nu ştiu ce-i ăla patriotism. Păi e frumos aşa? Toţi se plâng, dar nimeni nu mişcă un deget. Daca ai o rată de şomaj de 18%, trebuie făcut ceva. Nu se poate ca statul să ţină în spate cei 18% plus copii, plus pensionari, plus celelalte categorii de asistaţi social. Bine, bine... puteţi spune că e uşor de zis, dar greu de făcut ceva. Păi să studiem puţin problema şi opţiunile posibile.

În primul rând, să luăm sinucigaşii. Ştii că ai ajuns la capăt de drum. Eşti conştient că nu mai poţi face nimic. Te-ai resemnat în faţa vicisitudinilor vieţii. Dar acesta nu e un motiv pentru a fi egoist. Dacă tu nu mai poţi continua, măcar dă o şansă ţării. Pune naibii mâna pe un baton de dinamită și mergi şi detonează-l în mijlocul celor 20.000 de homeleşi din centrul Atenei. Respectivii știu că au ajuns la fundul sacului, dar nu au curajul tău. Dă-le o mână de ajutor. Fii altruist. Ajuţi şi pe cei fără curaj, ajuţi şi statul să iasă din recesiune. Un şomaj mic duce la o economie înfloritoare.

Argumentezi că nu ai bani pentru dinamită? Nu-i nimic. Vorbeşte cu vecinul tău de cutie de carton. Poate are aceleaşi gânduri și probleme ca tine. Iar când vă strângeţi mai mulţi, puteţi face ceva util împreună. De exemplu, abordaţi Al Quaeda cu propunerea de a vă angaja drept sinucigaşi mercenari. Eu sunt sigur că teroriştii vor fi de acord. Ei reduc costurile cu îndoctrinarea şi vă plătesc pe voi pentru câteva atentate. Unul sau doi din grupul vostru mor pentru terorişti, dar restul grupului vor avea bani pentru dinamită ulterior. Şi se vor sacrifica pentru patrie.

O altă soluţie ar fi migrarea în masă. Moise şi-a dus poporul pe pământul promis de Dumnezeu. Voi, grecii, puteţi susţine că aţi visat cu toţii că Dumnezeu v-a promis Germania sau Franţa. Toți cei şomeri pot face un pelerinaj către pământul promis. Şi dacă tot vă e promis vouă, rămâneţi acolo. La urma urmei turismul trebuie stimulat cumva. Iar dacă şomerii au atât de mult timp liber, de ce să nu profite? Numai să nu încercaţi să veniţi în România. Pământul ăsta a fost promis indienilor acum foarte mulţi ani. Şi de atunci triburi de indieni nomazi cu fuste multicolore şi miros înţepător tot vin aici. Toate celelalte state ştiu că România e pământul indienilor. Şi, de aceea, indienii care uită să se oprească din drumul lor şi trec prin România către vest, sunt trimişi înapoi aici. Franţa a învăţat prima, procesul de repatriere. Noi, românii, suntem doar chiriaşi. Aşadar voi, grecii trebuie să migraţi către pământul făgăduit vouă şi să cerşiţi sau să furaţi acolo. Am observat că asta fac migratorii noştri şi presupun că e un obicei străbun.

O altă soluţie ar fi să căutaţi un sponsor. Da, știu că asta se încearcă chiar acum. Dar strategia e greşită. Voi vreţi să faceţi asta la un nivel înalt şi să cautaţi sponsor pentru întreaga ţară. Strategia e greşită, în primul rând datorită faptului că, să fim serioşi, cine are atâţia bani încăt să scoată întraga ţară din rahat? Strategia trebuie schimbată astfel încât să se adreseze fiecărui grec, la nivel individual. Astfel puteţi instaura programul "Adoptă un grec". Pe principiul prezentat anterior de către Crucea Roşie cu "adoptă un copil african", puteţi face acelaşi lucru. Competiţia e întotdeauna benefică. Eu unul, mai degraba aş adopta un grec și să-i dau de mancare și un adăpost, decât un copil african. La urma urmei, grecul ştie să faca ghiros şi ouzo. Africanul nu ştie nimic.

Aşadar, soluţii se găsesc. Trebuie doar puţină bunăvoinţă.

miercuri, 7 decembrie 2011

Cât costă ca să beleşti ochii la chiloţi cu mânecuţă


Ieri am fost la Moldova Mall. Barieră la intrarea în parcare, etichetă în parbriz, tot tacâmul. Mi s-a părut puţin ciudată noua procedură, dar n-am dat prea multă importanţă. În magazin am vizitat standul celor de la Crilia şi am băut o cafea la Amsterdam. În total, sub o oră. La plecare, mă urc în maşină, dau să ies din parcare şi mă opreşte portarul/bodyguardul.



El: -Bonul
Eu: -Ce bon?
El: -Bonul de cumpărături.
Eu: -Păi nu am, că nu am cumpărat nimic.



Iniţial am crezut că nu am voie să plec până nu cumpăr ceva.



El: -Atunci vă costă 5 lei.
Eu: -Ce?
El: -Parcarea.
Eu: -Păi am fost în magazin. Nu e parcarea pentru clienţi?
El: -Ba da, dar dacă nu aţi cumpărat, parcarea se plăteşte.
Eu: -Păi am fost şi am băut o cafea la Amsterdam. Sunt client.
El: -Şi aveţi bonul?


Nu-l aveam. Ca să nu lungesc vorba şi să iasă circ, am plătit cei 5 lei şi am plecat. Deja se adunau maşini în spatele meu. Acum, eu am câteva nelămuriri.

Cazul 1. Vreau să achiziţionez o pereche de chiloţi cu mânecuţă din platină, încrustaţi cu diamante. Ca o persoană conştientă de valoarea banilor, îmi place să mă intersez de preţuri la mai multe magazine înainte de a cumpăra. La Moldova SuperMall mă costă 5 lei să aflu preţul. În oricare altă parte e gratis. Nu e normal să mă duc din start la alt magazin fiindcă preţul e deja cu 5 lei mai ieftin? Asta e prima dovadă de bad managemgent. Mă forţezi să plătesc pentru a afla un preţ?


Cazul 2. Mi-am luat chiloţii cu mânecuţă, dar sunt cracii prea lungi şi îi vreau luaţi puţin la polizor. Când i-am cumpărat am fost client. Parcarea gratis. Când îi aduc la scurtat mă coastă 5 lei. Când îi ridic de la scurtat, încă 5 lei. Că nu mai sunt client. Din start plătesc 10 lei, deşi scurtatul era gratis în magazin. Iar bad business şi nu-mi convine să cumpăr din Moldova Mall fiindcă e al dracului de scump scurtatul gratis.



Cazul 3. Îmi fac ziua în Amsterdam. Am o masă de 30 de oameni cărora le fac cinste din banii obținuţi din vânzarea platinei rezultată la scurtarea chiloților cu mânecuţă. Cei 30 de oameni au venit cu 15 maşini. Băieţii beau, fetele conduc. La 15 maşini parcarea costă 75 ron. Pe oră! Pentru a evita plata, sunt nevoit să mă duc cu bonul la portar şi să încep:



-Bună seara. Am avut invitaţi la ziua mea. Poftim bonul şi stai să îţi zic care sunt maşinile noastre pe măsură ce ies din parcare. Ăsta e cu mine.
-Şi ăsta.
-Şi ăsta.
-Şi ăsta.
-Şi ăsta.
-Pe ăsta nu-l cunosc. Cere-i bonul.
-Ăsta e cu mine.
-Şi ăsta.
-Şi ăsta.
-Şi ăsta.
-Şi ăsta.
-Ăsta nu. Ia-l pe fraier.
-Ăsta-l ştiu.
-Şi p'ăsta.
-Şi p'ăsta
...
Nu e cam penbilă situaţia? Plus că asta presupune că plecăm toţi odată. Ceea ce e cam imposibil într-un grup de 30 de oameni. Îmi pare rau de Amsterdam, că e un local frumos, dar eu nu mai calc la Moldova Mall până nu îşi fac parcare subterană ca să aibă locuri pentru toţi.

A.... era să uit. Deşi ei cer bonul fiscal, dacă nu-l ai, bonul pe care ţi-l dau ei pentru parcare nu e fiscal. Aşadar, poate se autosesizează garda financiară să verifice frauda cu parcarea de la Moldova Mall. La 5 lei ora, mă gândesc că se adună sume frumuşele. Domnilor manageri de la Moldova Mall, vă daţi seama că diminuaţi în mod voit veniturile magazinelor de pe urma cărora trăiţi? Cu ocazia sărbătorilor de iarnă vă urez un faliment cât mai plăcut. La anu' şi la mulţi ani!

marți, 6 decembrie 2011

Cum fu: Rural Plein Air 2

Ieri v-am invitat la vernisaj. Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să mergeţi, dar am să vă povestesc ce am văzut. În primul rând, multă lume. Cred că galeriile Dana sunt prea mici pentru a găzdui atâta populaţie. E foarte neplăcut să fii nevoit să dai din coate ca să poţi trece de la o lucrare artistică la alta. Mai ales când, între cele 2 lucrări nu sunt decât doi metri. În al doilea rând, nu am putut să nu remarc faptul că majoritatea celor prezenţi acordau mai multă atenţie pişcoturilor şi vinului decât lucrărilor prezentate.

Nu sunt critic de artă aşa că am să vă vorbesc despre lucrări prin prisma omului simplu. Ca orice om, am văzut lucrări care mi-au plăcut, lucrări care nu mi-au plăcut şi lucrări pe care nu le-am înţeles. Pe cele care nu mi-au plăcut le-am ignorat. Mi se pare normal să ţină de gusturi. Probabil ceea ce mie mi se pare urât poate fi considerat frumos de către alţii, aşa că nu voi vorbi despre ele. La urma urmei, "Beauty is in the eye of the beholder" (Margaret Wolfe Hungerford).

Pe cele care mi-au plăcut le-am fotografiat. Îmi aduc aminte de la un curs de marketing că mintea omului este setată să proceseze informaţia vizuală de la dreapta la stânga, chiar dacă citim de la stânga la dreapta. De aceea toate magazinele mari, Carrefour, Kaufland, Lidl, Metro, Selgros organizează raioanele de la dreapta la stanga, punând cele mai scumpe produse exact la intrare, în partea dreaptă. La fel şi în galerie. Prima lucrare care mi-a plăcut a fost şi prima lucrare din partea dreaptă. Ea aparţine lui Eugen Alupopanu şi prezintă pe o suprafaţă deloc de neglijat etapele tăierii unei oi.


Acum nu ştiu exact de ce mi-a plăcut. Posibil să fi fost datorită faptului că eram proaspăt ieşit de la muncă şi, la foamea pe care o simţeam, ideea unei oi la groapă îmi încânta vilozităţile. Dar ideea destinului şi imaginea sacrificiului mi-au trezit sentimentul de linişte, linişte izvorâtă din împăcarea cu obiceiurile rurale. Mi-a adus aminte de mitul creaţiei sub auspiciul jertfei şi de provenienţa păgână a acestor obiceiuri. A doua lucrare care mi-a gâdilat retina a fost "Imi-agrare", aparţinând lui George Cernat.


Ideea de continuitate inspirată de cele trei pânze m-a făcut să pierd câteva minute pierdut în contemplare. Dacă în colţul din dreapta jos era în continuare o pânză care să arate un pahar de vin, ideea era completă. A treia lucrare care mi-a plăcut şi pe care vreau s-o prezint este şi ultima din vernisaj, chiar la ieşire. Lucrarea se numeşte "Fashion week. Hodora 2011" şi a fost realizată de către Marinela Botez.


Motivul pentru care mi-a plăcut este acela că, în opinia mea, lucrarea reuşeşte a captura esenţa vieţii la ţară, cu toată frumuseţea şi simplitatea ei. Dar cel mai important aspect este acela că a eliminat din imagine exact lucrul care viciază cel mai mult imaginea satului, şi anume oamenii. Probabil că prezenţa feţelor m-ar fi dus cu gândul la bârfa de la poartă de duminică seara, atunci când se adună lumea la Radio Şanţ. Fără feţe, nu am văzut altceva decât acea parte a satului care îmi încânta vacanţa mare din copilărie.

Bineînţeles, ca în cazul tuturor comentariilor la opere artistice, cele scrise mai sus sunt doar interpretările mele şi ceea ce am văzut eu în respectivele lucrări, neavând nici o legătură cu autorii şi ideile lor. La urma urmei, doar ei ştiu ce au gândit când supurau la glanda creaţionistă. Dintre lucrările pe care nu le-am înţeles, una trebuie menţionată. Lucrarea în sine era formată din 5 cuburi de sticlă în care erau închise ermetic materii fecale de origine animală cu tuburi de plastic ieşind din ele, fiecare tub având legată câte o mască respiratorie medicală. Astfel, musafirii aveau posibilitatea de a mirosi respectivele dejecţii.


O suită de întrebări îmi răscoleşte creierul când văd treaba asta: De ce??? De ce un om normal ar vrea, cu bună intenţie, să prizeze treaba asta? Sunt atât de multe droguri care dau senzaţii mai plăcute decât asta. Sunt atât de multe entităţi pe lumea asta care merită mirosite. De ce ar putea fi considerată asta artă? Este cumva esenţa vieţii la ţară? Mirosul de bălegar în putrefacţie reprezintă tot ceea ce a văzut autorul la Hodora? Eu aş prefera să simt mirosul cozonacilor aburinzi în cuptorul sobei. Aş prefera mirosul mustului bolborosind în căzi. Aş prefera mirosul cazanului de gem de gutui pus la fiert. Aş prefera chiar şi mirosul de fum al focului din sobă. Dar nu vreau să văd sau să miros gunoaie. În opinia mea, treaba asta nu e o lucrare de artă. Este sinonimul emisiunilor de scandal de la tv: o încercare de a atrage atenţia. Strigătul autorului: "Uite cum pot eu să îţi provoc silă". Dacă asta era intenţia, a reuşit.

luni, 5 decembrie 2011

Rural Plein Air 2 sau Invitaţie la gâdilat retina


Proiectul Rural Plein Air 2 este un proiect artistic în spațiul rural iar vernisajul va avea loc luni, 5 decembrie 2011, ora 18:00,  la Galeria de Artă ”Dana”, Strada Lăpușneanu, Iaşi.

Proiectul Rural Plein Air 2, întrunește propunerile a treisprezece tineri artiști ”emigrați” pentru o săptămână în localitatea Hodora, județul Iași, unde au căutat și au găsit subiecte ce pot fi traduse printr-un limbaj artistic. Conceptul de ”artă la țară” dorește să apropie și să împrumute practici specifice spațiului rural în raport cu cel urban și invers, precum și multiplele valențe simbolice pe care cele două spații pot să și le însușească.

Artiști participanți : Adrian Crîșmaru, Andreea Dascălu, Ana Maria Negară, Claudiu Ciobanu, Cristian Ungureanu, Eugen Alupopanu, George Cernat, Marinela Botez, Melania Hangan, Mihai Gîtman, Mircea Tofan, Mitruț Peiu, Rodica Grosu, Ștefan Grigoraș.
Mai multe informatii aici.
Articol preluat de aici.

Am fost în vizită pentru câteva minute la baieţii loviţi de febra creaţiei la prima organizare a taberei si am fost prezent şi la primul vernisaj Rural Plein Air. Tot ce pot spune e că mi-a placut ce am văzut. E foarte posibil să fi fost influenţat de faptul că pe câţiva dintre ei îi cunosc personal. Dar mă îndoiesc de faptul că acest lucru a avut o pondere prea mare în faptul că artiştii tot artişti vor rămâne şi că ceea ce fac ei îmi gâdilă în mod plăcut retina.

De aceea vă invit în această seară la vernisaj.


miercuri, 30 noiembrie 2011

Viaţa monahală

România noastră cea mult-prea-iubită şi prea-fericită este plină de mănăstiri. Mănăstirile sunt la bază entităţi ce dispun, în general, de guvernare proprie. Dar toate aceste mănăstiri aderă la acelaşi regulament de organizare şi funcţionare administrativă şi disciplinară. Acest cod este aprobat de prea-înalt-sfinţiile conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române. Acestea fiind spuse, să aruncăm o privire asupra a ceea ce înseamnă o mănăstire.

Pentru majoritatea oamenilor de rând, şi aici mă refer la cei care văd mănăstirile doar de câteva ori pe an, o mănăstire este o adevărată oază de linişte şi pace guvernate de oameni înţelepţi care știu şi pot adminsitra aceste entităţi astfel încât ele să îşi păstreze statutul de aşezăminte destinate înălţării spirituale şi apropierii faţă de Dumnezeu. Şi în mare parte, aşa este. De câte ori am intrat în mănăstiri am remarcat de la bun început frumuseţea locului. Grădini înflorite, curăţenie deplină, linişte mormântală peste care se aude numai din câteva difuzoare cântecul liniştitor al măicuţelor. Totul este extraordinar de frumos. De fiecare dată când văd aşa ceva mă întreb dacă nu cumva ar trebui să fim toţi călugări sau măicuţe pentru a transforma întreaga Românie în această oază de fericire.

Dar cam atât. Imediat ce treci de acest ambalaj frumos în care este împachetată viaţa monahală ajungi la concluzia că nu totul este atât de roz. În esenţă, viaţa şi activitatea unei mănăstiri are o formă de organizare asemănătoare tiraniei. Mănăstirea este condusă de un tiran care forţează toţi participanţii la această viaţă să îşi îndeplinească îndatoririle fără drept la apel. Fiecare furnicuţă din mănăstire are orânduieli bine stabilite şi nu are voie să iasă din cuvântul superiorului.

De obicei, regimurile tiranice sunt răsturnate prin revoluţii care au ca urmare reorganizarea statului conform voinţei poporului. Dar în cazul mănăstirilor acest lucru nu este posibil datorită faptului că fiecare mănăstire este supusă Bisericii şi, odată cu schimbarea regimului, nu ar mai fi mănăstire. Aşadar revolta nu este posibilă.

Aruncând o privire la un nivel mai scăzut pe scara ierarhică, în cazul în care un singur individ se revoltă asupra tiraniei el este repede ostracizat de restul grupului şi poate fi eliminat din grup. Ori eliminarea din mănăstire este pedeapsa supremă pentru oricare dintre membrii grupului. Şi spun asta fiindcă, odată eliminat el rămâne, la propriu, pe drumuri. Odată cu acceptarea în mănăstire, li se impune tuturor aspiranţilor să renunţe la bunurile lumeşti. Astfel, toţi membrii grupului sunt lipsiţi de bunuri materiale care le-ar putea reda viaţa privată după ieşirea din mănăstire. În acest fel, mănăstirea se asigură de faptul că toţi membrii ei sunt sub ameninţarea sărăciei odată eliminaţi din grup. Şi asta face ca fiecare individ să îşi păstreze frica faţa de decizia supremă şi să îşi îndeplinească, fără nici un fel de discuţie, atribuţiile ce îi revin.

Cu toate cele menţionate anterior, se pare că totuşi călugării şi măicuţele nu pot renunţa la atributele care ne definesc pe noi ca oameni şi care sunt considerate de către viaţa monahală păcate. Deşi în regulamentul menţionat în primul paragraf este menţionat clar:

Art.38 - Îndatoririle starețului (stareței) sunt:

c) A da, prin modul de viață pastorală și prin toată conduita sa, cel dintâi, pildă de viață duhovnicească, conform cu regulile disciplinei monahale, statornicită de Sfinții și Cuvioșii Părinți ai monahismului, și să țină obștei cuvânt de povățuire călugărească cel puțin odată pe lună, în afară de cursurile misionare și duhovnicești din sărbători ori din alte zile din cursul săptămânii;

Iar dacă alineatul c al articolului 38 spune că stareţa mănăstirii este un exemplu pentru subordonaţi, înseamnă că la Tăriceni o să fie cel mai mare baby boom care l-a văzut vreodată o mănăstire. Pentru cei care nu sunt la curent cu ştirile, maica stareţă a mănăstirii a dat naştere recent unei perechi de gemeni frumoşi şi sănătoşi. Felicitări proaspetei mămici şi sfătuiesc conducerea mănăstirii Tăriceni să ia în calcul achiziţia unor stocuri mari de scutece pentru copii deoarece exemplul oferit măicuţelor este destul de elocvent. Tatăl copiilor este şi el preot. Nu cred că mai e nevoie să vorbesc despre exemplul dat de acesta enoraşilor propriei parohii. Undeva în Amara vor fi foarte mulţi copii născuţi în afara căsătoriilor. Ei să fie sănătoşi.

În altă ordine de idei, nu numai poftele carnale sunt probleme pentru feţele bisericeşti. Un alt păcat cărora prea-fericiţii nu prea fac faţă este vanitatea. Cum altfel s-ar putea explica nevoia preoţilor de a circula cu un Mercedes. Eu înţeleg: “Neştiute sunt căile Domnului”. Dar dacă sunt atât de neştiute, nu era mai potrivită o maşină de teren? Poate căile Domnului sunt drumuri forestiere.



O altă coincidenţă observabilă este nevoia de afişare a bling-bling-urilor. Pe principiul jocurilor de genul: căutaţi cele trei diferenţe între cele două poze, vă propun şi eu acelaşi joc, cu o singură modificare. Căutaţi toate diferenţele între pozele de mai jos.





Iar ca să vă ajut puţin am să vă spun asemănările pentru ca voi să puteţi scurta timpul de căutare prin eliminarea lucrurilor deja evidente. Astfel, asemănările sunt:
- ambii poartă minim un kilogram de metal preţios la gât sau pe mână
- ambii poartă pălării ciudate
- ambii cântă
- ambii primesc bani pentru ceea ce cântă
- ambii au succes la public

Găsiţi voi diferenţele.

Later edit: Recitind articolul mi-am dat seama de etimologia cuvântului "rasist" pentru descrierea urei faţă de negri. Provine de la îmbrăcămintea călugărilor:

RÁSĂ, rase, s. f. Haină de postav, largă și lungă până la călcâie, pe care o poartă preoții, călugării și călugărițele pe deasupra îmbrăcămintei. – Din sl. rasa.

Deci, încă o asemănare.

joi, 24 noiembrie 2011

Euroins, parte a BCR Asigurari

Problema

Vinerea trecută am reușit să-mi buşesc maşina. Mai exact, vineri dimineaţă, în drum spre locul de muncă, am intrat din spate într-o dubă. Locul accidentului a fost bulevardul N. Iorga, la intersecţia cu Şoseaua Naţională, aproape de Podul de Piatră. Dat fiind faptul că se circula bară la bară şi pe acea porţiune abia se prinde puţină viteză, piciorul meu era ferm fixat pe acceleraţie. Aşa că, atunci când duba din faţa mea a pus frână brusc la trecerea de pietoni, eu nu am mai avut timp sa pun frână la timp şi am intrat exact în bara lui de protecţie, bine dotată cu un cârlig de tractare.

Ca daune, duba avea bara de protecție îndoită şi crăpată şi ușa din spate puţin îndoită. La mine -bara spartă, grila de la radiator boţită, capota puţin îndoită şi un far crăpat. Cel mai interesant lucru a fost prima reacţie a victimei. După ce se dă jos din maşină, constatăm daunele, tragem maşinile în prima zonă liberă pe dreapta. După care omuleţul, un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, se pune şi dă telefon. Şi nu dă telefon la poliţie, ci la singura persoană vrednică să-l sfătuiască în momente de criză: Preotul. Am rămas perplex. Eu sunasem la muncă să anunţ că întârzii. El a considerat necesar să anunţe popa din sat că a făcut buba. Şi de aici au început problemele.

Nici unul dintre noi nu avea formular de constatare amiabilă. Pe lângă asta, pe omuleţ nici nu-l interesa RCA-ul meu. Puteam nici să nu am. Preotul îl sfătuise să cadă la pace şi să ia de la mine câţi bani poate. Pe de o parte, are dreptate. La cât durează până plătesc firmele daunele pe RCA, ai timp să strângi bani de o nouă maşină. Că p’aia veche o păstrează service-ul până îşi ia banii. Aşadar omuleţul era complet setat să-i dau bani şi nimic altceva. Până la urmă, ne-am înţeles la 400 RON. Nu ştiu cât costă o bară de protecţie de Transporter şi nici cât costă îndreptarea şi vopsirea părții din spatele dubei, dar cred că ar fi costat mai mult de 400 RON în service. Bun... de rezolvat am rezolvat cu omul. Dar cu maşina mea ce fac? Dat fiind faptul că nu aveam bani la mine, a rămas că ne întâlnim mai pe seară. Până seara am avut timp să mă documentez.

Soluţia

Pentru ca eu să-mi pot repara maşina trebuie să am formularul de constatare amiabilă. Cu formularul mă duc la asiguratorul meu, respectiv mirifica şi mirobolanta firmă Euroins, pentru a obţine autorizaţia de reparaţie. Cu autorizaţia de reparaţie bag maşina în service. OK. Uşor de zis, greu de făcut. Primul pas. Încerc să obţin un formular de constatare amiabilă. Pe lângă faptul că am întrebat pe toţi cunoscuţii dacă au aşa ceva, am căutat pe net. Se pare că nu e ceva ce poţi downloada şi printa. Că e colorat şi are şi indigo pentru a crea 2 exemplare. Tot pe net aflu că acesta se poate obţine de la asigurator. Intru pe situl Euroins şi caut centrul de daune din Iaşi. Aşa aflu uimit că singurul centru de daune al firmei e la Bucureşti. Pentru restul fraierilor din ţară “puteți să ne trimiteți un mesaj pe adresa de email daune.tara@euroins.ro”. Trimit mail. Nu am primit răspuns nici până în ziua de azi, aproape o săptămână.

Bun. Atunci caut centru de vânzări în Iaşi. Aşa aflu că în Iaşi sunt 2 sedii: unul pe Canta şi unul pe Independenţei. Dintre cele două, doar cel din Canta are date de contact, adică email şi telefon. Încerc email. Din nou, nici un răspuns până azi. Încerc telefon. Aici era ceva ciudat. Nici măcar nu se conecta ca să sune la ei. Iniţial am crezut că mi s-a defectat mie telefonul. Sun soţia. La ea mergea perfect. Mai încerc de câteva ori la Euroins. La fel. Probabil că oamenii nu au interes să le răspundă clienţilor. Atunci fac ceva pe Euroins. Problema mea era să obţin formularul de constatare amiabilă. Dat fiind faptul că fiecare asigurator are aşa ceva, caut alt asigurator. Îmi aduc aminte că în Carrefour Felicia este un broker care face asigurări pentru mai multe firme. Dar acolo doar se încheie asigurări. Nu au centru de daune. Oare au aşa ceva?

Termin programul la muncă la 18:00. Ajung la Carrefour şi constat cu uimire că au formulare din alea. Iau unul. Domnişoara îmi spune binevoitoare: “Luaţi două, poate greşiţi pe primul”. Probabil e mesajul standard pentru oricine are nevoie de aşa ceva. Substratul afirmaţiei este: “Dacă eşti destul de prost să faci accident, probabil eşti destul de prost încât să greşeşti formularul. Aşa că ia două!!!”. Iau formularul şi mă întâlnesc cu omuleţul pentru a-l completa. Din start el mă anunţă că nu scrie el. Aşa că scriu eu pentru amândoi. Mi-a dat binevoitor toate datele de pe asigurare, permis, certificatul maşinii. După ce am completat formularul m-am mai liniştit. Deşi eram uşurat de 400 RON. Omul, mulţumit de soluţionarea problemei, îmi spune: “Maşina boţită nu mai e maşină. Mult noroc cu reparaţia” şi se face nevăzut, după ce mă asigură că o să mă ajute dacă mai am nevoie de ceva de la el. Ba mai mult. Era atât de pornit împotriva RCA-ului, încât nici nu a vrut copia lui după formular.

Cel mai probabil omul nu o să-şi repare maşina. Sau dacă şi-o repară, o face el singur prin îndreptarea şi cârpirea barei de protecţie cu sârmă. Oricum maşina arăta de parcă trecuse prin două războaie şi era folosită doar pentru căratul roşiilor la piaţă. Aşa că probabil e mulţumit că a încasat uşor 400 lei şi dus a fost. Eu, în schimb, am rămas cu Euroins. Dat fiind faptul că am completat formularul vineri seara, ştiam că până luni nu dau de asigurator. Dar am fost totuşi până la sediul de pe Canta pentru a afla programul sâmbătă dimineaţă: L-V: 8:30 - 17:00.

Euroins

Luni, la 8:30, eram prezent la sediu. Sediul, o "imensitate" de încăpere de 3 metri pătraţi în care erau înghesuite 5 birouri. Dau "Bună ziua" şi întreb cu cine trebuie să vorbesc pentru o adeverinţă de reparaţie. Dintre cele 5 persoane, eu trebuia să vorbesc cu a şasea. Care nu era prezentă. Sunt invitat să iau loc să aştept. Singurul scaun pe care am putut sta era exact în uşă, uşa pe care intrasem adineaori, blocând astfel accesul întregului sediu. După 5 minute de aşteptare în care asist la discuţii despre cadouri de Crăciun pentru odraslele angajaţilor Euroins şi rezistenţa acestora în mâinile respectivelor odrasle, apare domnişoara/doamna pe care o aşteptam. Încep să-i expun problema şi după 3 minute, în mijlocul expunerii, mă întrerupe abrupt: “Nu cu mine trebuie să vorbiţi. Mergeţi în Nicolina, pe străduţa de lângă OMV la dreapta şi la service-ul de după 100-200 de metri mai încolo, îl căutaţi pe domnu’ Dănuţ.” Simţind cum mi se urcă sângele în faţă şi cu asidue încercări de represie a sentimentului de furie, cer lămuriri. Astfel aflu că “Domnu’ Dănuţ” se ocupă de daune, nu îl cheamă doar Dănuţ, ci şi Burlacu, şi tot de la dumneaei aflu numărul de telefon. Bine. Mă duc la muncă fiindcă deja sunt în întârziere.

Până la pauza de masă încerc să dau prin telefon de “domnu’ Dănuţ”. Aşa aflu că treaba cu nerăspunsul la telefon este o politică general valabilă pentru întreg grupul Euroins. După 20-30 de apeluri la care “domu’ Dănuţ” nu binevoieşte a răspunde, îmi iau inima în dinţi şi mă duc acolo. Ajuns la respectivul service, aflu că “domnu’ Dănuţ” lucrează în sediul BCR Asigurări. Deja încep să-mi pun semne de întrebare. Ce treabă are Euroins cu BCR Asigurări? Se pare că Euroins nu îşi permite să aibă centru de daune propriu, aşa că lucrează cu un colaborator. Domnu Dănuţ are un birou (birou cu sensul de masă, nu încăpere) în sediul BCR Asigurări. El are program de la 9:00 până la 14:30 şi el e singurul care deschide dosare de daună pentru Euroins, pentru tot judeţul Iaşi. După o aşteptare de 10 minute până termină de completat dosarul celui dinaintea mea, discută şi cu mine. Îi spun problema, îi explic că nu vreau altceva decât o adeverinţă de reparaţie şi, după încă o declaraţie dată în legătură cu circumstanţele accidentului şi câteva poze ale maşinii, primesc foaia de hârtie.

Deznodământul

Acum maşina e în service. Se pare că reparaţia costă 1120 RON. Am scăpat mai ieftin decât dacă aş fi avut casco. Se pare că am făcut o alegere bună renunţând la casco acum 2 ani. Acesta este singurul incident din ultimul an. Dacă aş fi avut casco, aş fi plătit în jur de 1500 RON pe an. Plus franciza de 100 de euro per incident care ar fi ajuns 1900 RON. Aşa că eu am plătit 1500 ron cu tot cu despăgubirea celuilalt.

vineri, 11 noiembrie 2011

De ce îţi doreşti de la Vodafone un iPhone 4S?


Ziua lansării iPhone, din punctul de vedere al unui... să-i zicem... “fan”.

Aaaaaahhhh... Bună dimineaţa mie. Astăzi este o zi extraspecială. Am citit ieri în Cancan că azi se lansează iPhone 4S. Şi era şi timpul. Mă cam plictisisem de cel vechi. Auzi tu... iPhone 4.... fără S. Este contrar caracterului meu de cool să rămân în urmă cu moda. Aşa că diseară mă duc la petrecere şi o să-mi trag şi eu o jucărie nouă. O sa fie supercool. Cică vine multă lume bună. Totul e organizat de Vodafone. Trebuie sa fiu acolo. 

Poate n-o sa fie ca ultima dată, la lansarea lui 4.... ce vremuri... Auzi tu, să te baţi cu ghiolbanii care au stat la coadă ca să-ţi iei jucăria. Ce-mi pasă mie că ei au stat la coadă. Eu sunt cool. Ar trebui să am întâietate. La urma urmei, ar trebui să vină Apple să-mi aducă telefonul la uşă. Le fac o favoare că mă afişez în lumea mondenă cu instrumentul lor. Nu dom’le. Ei, în loc să investească în marketing şi să-mi dea mie banii pentru ca le folosesc scula, ei bagă banii în performanţe. Parcă performanţă îmi trebuie mie. Eu însumi sunt o performanţă. Şi nici nu am nevoie de toate chestiile alea. În afară de telefoane şi Cancan nu mai fac nimic cu el. Iar pe cancan intru că i-am dat 500 de coco unui băieţaş la service ca să-mi pună buton direct pe ecran. Că altfel trebuia să fac nu ştiu câte chestii şi să ating o groază de ecrane până ajungeam să văd şi eu ce-a mai facut Bianca şi Cruduţa.

Da... da’ am auzit că S-ul are Siri. Cică eşti în permanentă legătură cu o gagicuţă care stă de vorbă cu tine oricând vrei tu. Şi e gratis. Nu ca la numerele alea cu 8989 de era să pierd apartamentu’ la executori. Siri e mişto. Numa’ apeşi pe buton şi te întreabă ce vrei. Şi mai e şi deşteaptă pe deasupra. Cică ea a făcut mai multe facultăţi. Ştie chiar şi tabla împărţirii. Cui naiba i-ar folosi aşa ceva. De 5 ani de când m-am lăsat de liceu n-am avut niciodata nevoie să împart nimic. Şi oricum eu nu împart nimic cu nimeni. Dacă mă supără careva, îl chem pe văru Gigel de la ţară şi vine el cu papucu şi cu câţiva găligani şi împart ăia pumni în dreapta şi stânga până se linişteşte treaba. Da... bună fată Siri... Da cu nume ciudat... De ce nu i-or fi dat şi ăştia un nume mai normal... Mercedesa... Florida... Partea cea mai nasoală e că nu ştie română. Cică tre să vorbeşti în engleză cu ea. O să mă apuc de cursuri. Oare de ce s-au zgârcit atâta ăştia de la Apple. Puteau şi ei să angajeze două fete. Siri pentru englezi şi alta pentru Români. Chiar aşa. Nevasta lu’ văr’miu Ionel îşi căuta de muncă. Şi ea a făcut facultate. Poate o angajează pe ea.

Gata. E seară. Sunt pregătit. Mi-am luat pantalonii pană cu carouri şi tricoul roz. O să fiu atracţia serii. Iau un taxi. Sper să ajung la timp. A dat pe OTV că deja s-au anunţat preţurile pentru telefon. 600 de euro. Cam scump. Da nu-i nimic. Mai fac un credit. Mai am doi ani şi termin rata la iPhone 4. Iau 4S-ul pe încă 4 ani şi vine o rată foarte mică. Poate mai renunţ la shaworma şi mai bag şi eu nişte parizer. Doar nu mor eu dintr-atât. Sunt atâţia cu credite şi nu fac foamea. Şi au credite la merţane şi Q7. Eu nu m-am lăfăit. N-am decât creditele pentru telefon, plasmă, frigider şi draperii. Unu în plus n-are cum să strice.

Am ajuns. Multă lume în faţă. Tre să fie fain înăuntru. Cică sunt şi vedete, Cabral, Turcescu, chiar şi gagica aia slăbuţă a lui Chirilă. O să trebuiască să dau din coate.
- Pardon... pardon...
- Unde te bagi, domnule?
- Domn îi mă’ta... tu să nu mă iei pe mine cu “domnule”.
- Nu mai împingeţi, vă rog!
- Taci, fă! Nu mă vezi că-s vedetă?

Pfiu.... Am ajuns la uşă. Ce-i cu ăştia doi malaci de-o păzesc? Dau să intru.
-Bună seara.
Oare ce vor de la mine?
-Bună seara.
-Aveţi invitaţie?
Trebuia invitaţie? În Cancan nu scria.
-Ce invitaţie dom’le? Tu nu ştii cine-s eu?
-Nu! Treceţi la coadă.

Nasol... Stau la coadă cu amărâţii ăştia? Mai bine îmi iau maine iPhone 4S. Aşa ajung să fac şi credit.

luni, 7 noiembrie 2011

Pe ce nu mai aruncăm banii


Acum ceva vreme scriam despre o idioţenie marca Carrefour: mânerul magic. Zilele trecute am trecut pe la Carrefour si nu mare mi-a for mirarea când am văzut, chiar la intrare, super promoţia la... aţi ghicit: mânerul magic. De fapt promoţia e la “manerul megic”, aşa cum scrie pe afiş.

Se pare ca nu am fost şi nu sunt singurul care consideră chestia aia o idioţenie. Şi spun asta fiindcă, după cum puteţi vedea în imaginile alăturate, mânerul magic se vinde acum cu 1 leu. Reducerea este substanţială. De la 10 lei a ajuns 1 leu. De ce oare oferă Carrefour aşa o super promoţie? Răspunsul e simplu. Fiindcă nu sunt destui proşti bogaţi în România care să cumpere rahatul ăla. Proştii bogaţi au oameni care le cumpăra mancare. Aşa că s-au gândit să apeleze la o altă categorie: proştii săraci. Un om ceva mai răsărit la minte depistează de la o poştă inutilitatea obiectului şi refuză să arunce cu banii în câini.

Întrebarea mea este: Ce naiba au în cap cei de la comenduirea supermarketului? Cum pot ei să investească resurse în promovarea unei asemenea tâmpenii? În loc să caute soluţii pentru alte probleme, preferă să-şi ocupe timpul convingând oamenii că cioara vopsită e papagal şi că super-mânerul “megic” te ajută să cari sacoşele.

Penibil

joi, 27 octombrie 2011

Despre programatori, piaţă şi servicii

Denigrarea și importanța programatorului

Zilele trecute am citit un articol în Ziarul Financiar despre părerile unui director de companie de IT despre piaţa muncii în domeniul programării din România. Atât de urât mi s-a părut gestul acestui manager, încât m-am hotărât să dau o replică. Şi fiindcă singura mea soluţie este blogul, aveţi în continuare răspunsul meu.

În primul rând, nu pot să nu remarc faptul că prin articolul din presă, domnul Dan Liviu Drăgan instigă directorii de companii din industria IT la neplata programatorilor. Probabil că TotalSoft ajunge cu mâna la fundul sacului când trebuie să dea salariile și s-a gândit "Dacă eu nu pot mări salariile, măcar să-i conving pe ceilalți să le micșoreze". Și cum nu putea convoca Întrunirea Directorilor Generali de Companii Dezvoltatoare de Software, a apelat la presă, singura metodă prin care își poate face auzit glasul.

Numai că, pe parcursul interviului, același domn creează o imagine denigrantă a programatorilor încercând prin niște exemple extreme și, probabil, scoase din context să diminueze rolul programatorilor și importanța lor în aceste companii. Dar aceasta este o mentalitate complet eronată din mai multe motive. În primul rând, programatorul este resursa principală a companiei. Dacă se analizează sursele de venituri din cadrul unei companii, se poate observa clar faptul că programatorul este singurul care aduce bani.

Majoritatea companiilor dezvoltatoare de software din România se bazează în principal pe munca programatorilor. Managerii nu aduc bani. Ei doar au grijă ca programatorii să muncească și să organizeze munca acestora. Departamentele de marketing și vânzări, la fel. Ele aduc proiecte în firmă pentru ca programatorii să aibă ce munci. Dar în esență, singura mașinărie care produce ceva în companie este și va fi în continuare programatorul. Așa că eu cataloghez drept josnică tentativa domnului Drăgan de a diminua importanța programatorilor.

Piața muncii în IT

În altă ordine de idei și așa cum am descris și în alte articole pe acest blog, prețul unei resurse este dat de raportul cerere/ofertă. Iar programatorul este o resursă. Nu am văzut în viața mea o diagramă Gantt a unui proiect IT care să aibă ca resurse calculatoarele sau birourile. Și fiindcă programatorul este văzut în fiecare proiect drept o resursă, se aplică aceleași reguli: cererea de programatori pe piață versus oferta pieței. Acum, să analizăm puțin cele două componente care determină prețul resursei.

Pentru început, să luăm în considerare cererea. În momentul de față, România se dezvoltă. Infrastructura și prețul actual al resursei determină investitorii să deschidă birouri în România. Ceea ce face ca respectiva cerere să crească. Și eu sunt sigur că marile companii care deschid noi sedii de dezvoltare în România analizează puțin competiția înainte de a deschide sediul. Așadar, cu toată cererea existentă, România reprezintă încă un punct de interes pe harta marilor companii.

Pe lângă aceste companii care invadează piața, se mai găsesc și micii antreprenori români. Aceia care își iau inima în dinți și deschid o firmă mai mică, de obicei într-un apartament pentru a încerca "marea cu sarea". Ei sunt cei care mai rup o felie din ofertă și pun presiuni din ce în ce mai mari pe cerere.

A doua componentă a stabilirii prețului este oferta. Deși are o tendință ascendentă datorită numărului de tineri proaspăt ieșiți de pe băncile facultății, din punctul de vedere al companiilor, oferta rămâne relativ constantă. Iar acest fapt se datorează cererilor din anunțurile de angajare. Nu am văzut niciodată un anunț de genul: Angajez programator. Nici un fel de experiență necesară! Nu. Toate anunțurile de angajare juniori sună cam așa: Angajez programator. Experiență necesară, 1-2 ani. Așadar, nici un programator proaspăt absolvent de facultate nu e angajat. Noroc cu firmele de apartament de care vorbeam mai devreme unde mai găsesc și cei fără experiență un loc de muncă.

Un alt factor ce influențează oferta este calitatea învățământului românesc. Toți directorii de companii vor oameni capabili, axați pe nevoile pieței, dar nimeni nu e dispus să investească în învățământ. De fapt, aici sunt două tipuri de companii - cele românești, cu mentalitate comunistă care merg pe principiul "statul trebuie să-mi dea" și cele cu capital străin, care știu că persoanele cu adevărat capabile sunt agățate din timpul facultății și susținute pe plan educațional pentru a reuși. Iar atunci când ies din facultate sunt pregătite nu numai conform cerințelor pieței, ci tocmai pentru nevoile companiei care i-a susținut. Sunt multe exemple în acest sens, dar cel mai elocvent ar fi compania Continental și programele de master organizate de aceasta în colaborare cu diverse facultăți de profil.

Al treilea factor important pentru a stabili oferta este reprezentat de alternativele profesionale către care se orientează absolventul de domeniu informatic. Din numărul de studenți ai unei facultăți de profil IT, doar un procent destul de mic se orientează către programare. Ca domenii conexe și alternative profesionale putem observa: testing, support, network administration și, de ce nu, chiar căpșunar în Spania. Dacă se termină facultatea și tăticu' nu mai trimite bani, studentul nu mai poate sta pe lângă facultate să găsească un job. Așa că îl urmează pe tăticu' în Spania și se apucă de agricultură sau construcții. Conform acelorași standarde comuniste, am diplomă, sunt inginer. Numai că piața s-a schimbat între timp.

Concluzia celor două componente: dacă cererea crește și oferta rămâne constantă prețul resursei crește. Așadar, salariile programatorilor vor crește în continuare.

Calitatea produsului

Un alt aspect asupra căruia aș vrea să atrag atenția este calitatea produsului care iese din fabrică. Așa cum am mai spus, majoritatea firmelor mari de software din România produc software pentru export. Asta înseamnă că, pe lângă faptul că suntem plătiți la standarde românești, trebuie să producem cod la standarde internaționale. Eu, ca parte dintr-o echipă multinațională am avut audit pe cod efectuat de către firme de audit internaționale. Și se pare că ceea ce a produs firma la care lucram, și anume codul produs de români, a fost superior codului produs de către compania care l-a solicitat.

Dar consider acel caz ca fiind unul fericit și iau în considerare faptul că programatorul român este instruit să adere la standarde internaționale și produce cod al cărui utilizator final este străinul. Așadar, cu bani mai puțini decât un englez, un francez sau un german, programatorul de care se plânge domul Drăgan reușește să scoată aceeași calitate. Probabil acesta este un alt motiv pentru care românii sunt preferați în fața indienilor.

Condițiile de muncă, comparație longitudinală

În continuare, vreau să-i prezint domnului Drăgan o comparație între condițiile de muncă din România și restul lumii, de la est la vest. Așadar, la toate firmele românești la care am lucrat sau despre care am auzit vorbindu-se, condițiile sunt cam aceleași. Ai un birou, un scaun și un calculator. Variații sunt masa la prânz, cafeaua gratis și programe sportive plătite la diferite organizații, în funcție de locația sediului. Îmi amintesc un banc ce spunea că programatorul e acea mașinărie care transformă cafeaua în linii de cod. În mare, așa e. Așadar, nu vi se pare normal ca firma să pună la dispoziție materia primă astfel încât uneltele să o prelucreze pentru a rezulta un produs finit? Și nu e la fel de normal ca materia prima să influențeze calitatea produsului? Eu așa zic.

În afară de aceste beneficii generale în România, programatorul nu are în plus decât ceea ce poate obține la negocierea salarială individuală. Așadar, de ce vă miră cereri de bonă sau de mașină mai mare? Programatorul e fericit și astfel, mai productiv cu aceste beneficii, iar dumneavoastră le scădeți din venituri pentru a micșora impozitul plătit la stat. Altfel, ar trebui să plătiți programatorul mai mult pentru a-și putea plăti singur aceste îmbunatățiri ale standardului de viață. Așa cum am spus mai sus, nu uitați că tot programatorul vă plătește dumneavoastră mașina mai mare și bona sau menajera. Dumneavoastră nu produceți nimic în firmă. Doar luați decizii.

Mergând spre vest și analizând condițiile de muncă din alte state, pot da câteva exemple. Primul îl dau din Marea Britanie. Acesta vine din proprie experiență. Am lucrat ca subcontractor la o firma din UK pentru o perioadă scurtă: trei luni. La respectiva companie am avut un birou de 3 ori mai mare decât la oricare dintre firmele românești la care am lucrat, calculator mai performant, cafea și ceai la discreție, duș la fiecare etaj pentru a face un duș după alergarea de la prânz și ceea ce este cel mai important, am avut parte de un colectiv de invidiat - oameni capabili și profesioniști în tot ceea ce presupune dezvoltarea software. În plus, am dat peste o cultură organizațională pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri. Datorită faptului că eram contractor, aveam anumite îngrădiri, dar angajații proprii aveau o mulțime de beneficii și ca urmare, aveau un randament ridicat.
Trecând mai departe spre vest, putem găsi pe internet condițiile de muncă ale firmelor gen Google, Amazon, Facebook sau Adobe. Nu are rost să detaliez diferențele dintre EI și NOI. Vă recomand totuși un link: http://www.officesnapshots.com/ Pot doar spune că uitându-mă la pozele alea de pe calculatorul meu de la birou, nu-mi mai arde a munci. Pot să vă las să urmăriți un scurt filmuleț și să vă faceți o idee despre condițiile lor de muncă.



Comparativ cu ce ați văzut mai sus, cum vi se par birourile Totalsoft? Dacă nu le vedeți din biroul dumneavoastră cel mare, puteți observa aici câteva imagini. Se compară, domnule Drăgan? Cât despre beneficii și raportat direct la afirmațiile dumneavoastră, vă recomand să vizitați următorul link. Țin să vă atrag atenția asupra punctului Back-Up Child Care.

Așadar, Google oferă angajaților 5 zile de grădiniță pe lună. Vi se mai pare așa de exagerată cererea angajatului legată de bonă? Legat de celalată cerere exemplificată, cea legată de mașină mai mare pentru excursii la țară, eu mă întreb de ce avea programatorul mașină de servici în primă instanță? Pentru îndeplinirea sarcinilor unui programator nu e nevoie de mașină. Nu am auzit pe nimeni să programeze în timp ce conduce. Astfel, cred că dumneavoastră exagerați și puneți în seama unui programator cererea făcută de vreun om din departamentul Sales.

Un ultim punct legat de condițiile de muncă din România este direcționat către firma Toalsoft și poate fi consultat de către oricine aici. Sunt sigur că anumite comentarii sunt exagerate, dar, per ansamblu, situația nu pare roz.

Negocieri salariale

Dat fiind faptul că domnul Drăgan s-a manifestat nemulțumit de pretențiile programatorilor și presupunând că acele pretenții au fost ridicate în cadrul evaluărilor și negocierilor periodice, mă văd nevoit să discut puțin despre aceste evaluări și negocieri profesionale. În primul rând, vreau să menționez faptul că programatorul este totuși o persoană ce dă dovadă de capacități intelectuale peste media societății. Altfel nu poate ajunge programator. Poate sunt și alte meserii care necesită aceleași capacități cognitive sau poate chiar mai mari.

Dar nu cred că există cineva care poate compara un programator cu un zidar, spre exemplu. Și asta deoarece un zidar, când simte el că vrea mai mulți bani nu are altă soluție decât să ceară la patron. Și patronul îl ia frumos la discuții și, pe parcursul câtorva pahare de alcool, poate ceva mai tare sau mai calitativ decât bea zidarul de obicei, îi explică de ce și cum nu îi poate da mărirea. Iar dacă zidarul a fost totuși destul de productiv încât să se justifice o mărire, patronul va fi de acord și-i va propune o sumă, târguirea făcându-se ca la piață.

Pe cealaltă parte, programatorul, când intră la șef în birou pentru evaluarea periodică are, pe lângă autoevaluare, și evaluarea șefului direct, poate chiar și pe cea a unui coleg. Pe baza celor trei documente se stabilește dacă programatorul și-a îndeplinit sarcinile discutând despre obiective, evaluare, beneficii aduse companiei, dezvoltare personală, cultură organizațională și alte aspecte ce stabilesc meritul persoanei respective și valoarea lui curentă în companie.

Viitorul firmelor software românești

În finalul acestui articol vreu să dicut despre viitorul firmelor românești de software, așa cum îl văd eu, ca simplu programator. După cum am spus anterior, salariile programatorilor vor crește. Întrebarea este: pană când? Eu sunt de părere că vom urma trendul țărilor vestice. Atunci când o companie consideră că producția de software în România nu mai este rentabilă și profitul obținut din această activitate se diminuează sub nivelul așteptat de acționari, două soluții sunt posibile.

Prima dintre ele este relocarea. Așa cum companiile străine deschid sedii acum în România deoarece este mai profitabil, tot așa firmele românești vor deschide sedii în țări ce vor permite obținerea de profituri conform așteptărilor. Astfel, mă aștept ca Totalsoft să anunțe înființarea de sedii în Afganistan sau Congo. A doua soluție este desființarea firmelor mici. Acestea nu vor avea resursele necesare pentru a putea investi și deschide sedii peste hotare. Din această cauză, numărul lor va scădea simțitor.

În concluzie, un ultim sfat, Domnule Drăgan. Eu înțeleg că sediul firmei este în Pipera, dar nu luați drept exemplu de manager pe Becali. Programatorii nu sunt oi. Ne înțelegem drepturile și îndatoririle. Știm de ce suntem capabili și nu cerem niciodată mai mult decât ni se cuvine.

Semnat,
Un programator

vineri, 21 octombrie 2011

Barmaniţe românce în Grecia


Se pare că Grecia a ieşit din criză. Cum altfel s-ar putea explica un anunţ apărut azi pe situl de recrutare www.jobber.ro? Se pare că un anume Vasile, angajează barmaniţe pentru a le trimite în Grecia. Salariul e de 750-900 euro/lună net. Ba mai mult, se oferă cazare + tips. Situl angajatorului nu are versiune în română sau engleză şi e creat cu un generator automat de situri. Ce credibilitate prezintă? Anunţul:

Employment agency STELLA JOB din Grecia ) ofera locuri de munca pentru ,Barmanite -750 -900 euro/luna NET +cazare si TIPS Tel: 00302105223501 pt l Romana 0766263679 Adresa:str Marnis nr 54 , Et 6 Ap 5 Athens, Greece

Oare numai mie îmi miroase a prostituţie? Nu de alta, dar grecii tocmai au votat taxe suplimentare plus reducerea salariilor bugetarilor şi pensiilor. Pe lângă asta, sezonul turistic abia s-a încheiat. Nu cumva se caută "barmaniţe" focoase care să încălzească domni generoşi pentru perioada iernii? Or fi intrat producătoarele grecilor în grevă.

Și mă gândesc cu groază la faptul că vor rămâne în ţară o multime de români nesatisfăcuţi. Şi de ce spun asta? Păi, ca pe orice piaţă liberă preţul este dictat de cerere şi ofertă. Dacă pleacă "fetiţele" la produs în ţările calde scade oferta. Pe de altă parte, se întorc românii muncitori din alte ţări în care, ca să citez un amic recent întors de-afară, "nu mai merge treaba, frate." Aşadar creşte cererea. Ce se întâmplă dacă oferta scade şi cererea creşte? Preţul urcă. Şi astfel clienţii se triază. Cei mai largi la pungă vor beneficia în continuare de servicii, pe când cei mai strâmtoraţi vor recurge la metode manuale de satisfacere a nevoilor.

Acum ar mai fi o problemă. Dintre cei calici, o parte se vor sătura la un moment dat de lucru manual şi vor recurge la metode mai neortodoxe de "integrare în absolut", respectiv violul. Şi uite aşa îmi aduc aminte de un film numit "The butterfly effect" sau, mai pe româneşte spus, "unde dai şi unde crapă". Cauză şi efect. Criza datoriilor suverane din Grecia creşte numărul violurilor în Romania. Ce economie? Ce efecte financiare? Nu... România este lovită exact unde o doare cel mai tare.

Încă ceva... pentru binele posibilelor aplicante la jobul prezentat mai sus, sper să mă înşel în ceea ce am spus.

Later edit: Am uitat să menţionez faptul că situl respectiv de joburi are doar opt domenii în care se încadrează joburile. Cel descris de mine în articolul de mai sus e la categoria "Programatori".

(imagine preluată de aici)

vineri, 14 octombrie 2011

Reclamă la Rompetrol

Zilele trecute, în timp ce alimentam cu benzina de la Rompetrol, am aruncat o privire la ecranul care arăta reclame. De obicei, pe acel ecran apăreau filmuleţe publicitare cu produsele sau promoțiile Rompetrol. De data asta era diferit. Pe LCD era afişat acel ecran albastru pe care îl dă Windows pentru a semnaliza faptul că al tău calculator s-a dus dracului. Da. Mă refer la ceea ce cunoscătorii fac referire ca "the blue screen of death". Acum stau şi mă gândesc la două posibilităţi. Prima ar fi că li s-a stricat sistemul. Dar resping repede această posibilitate datorită faptului că Rompetrol e o companie care se respectă şi nu ar accepta o aşa lipsă de profesionalism.

Aşadar rămâne cea de-a doua variantă, şi anume că cineva de la conducere s-a supărat pe Microsoft şi vor să facă reclamă proastă sistemului de operare. Îmi imaginez că un director de marketing din cadrul grupului Rompetrol, într-o dimineaţă anostă, s-a trezit că i-au dispărut documentele din computer, sau poate şi-a vărsat cafeaua pe tastatură, sau poate nu-i mai mergeau pornăciunile şi atunci, de supărare, a hotărât să se răzbune pe Microsoft, compania pe care toţi o înjurăm când ni se strică râşniţa. Şi s-a pus băiatul frumos şi a făcut un print screen la vestitul ecran, după care l-a trimis prin intermediul reţelei publicitare pe toate displayurile din benzinării zicându-şi: "Las' că v-arăt eu sistem de operare, nenorociţilor!!!". Şi uite aşa noi, cumpărătorii de aur lichid al benzinăriilor, ne putem delecta cu o imagine reprezentativă a unui sistem de operare de succes în timp ce plătim înzecit pentru fiecare picătură de energie scursă în rezervorul maşinii. Fiindcă noi, consumatorii plătim pentru materialele publicitare afişate în benzinării.

joi, 13 octombrie 2011

Cauciucuri de iarnă


România e o ţară plină de hoţi. Asta e singura concluzie la care poate ajunge orice persoană cu cel puțin 2 neuroni. Presa e plină de articole legate de cauciucurile de iarnă. Care mai de care se jeluieşte de legea aberantă dată de autorităţi şi se vaită de mama focului că suntem forţaţi să scoatem banii din buzunar. Ba mai mult, ultima modă în subiectul curent sunt articolele de genul: cum fac să evit amenzile. Ba că poliția trebuie musai să fie însoţită de rar, ba că pe cauciucurile "all season" sunt semnele de cauciucuri de iarnă, zoso scria că se găsesc semnele de cumpărat separat și se pot aplica pe cauciucuri la vulcanizare, ba că trebuie declaraţie de conformitate, ş.a.m.d. Ce idioţenie.

Oare nimeni nu îşi pune întrebarea: de ce e nevoie de cauciucuri de iarnă? De ce au fost obligate autorităţile să dea legi de acest gen? Toţi cei cu mai puţin de 2 neuroni s-au panicat şi încearcă soluţiile alternative menţionate anterior doar pentru a scăpa de o cheltuială. Bineînţeles, vor să scape de cheltuiala care le poate salva viaţa. De ce oare nu vor să înţeleagă idioţii că legea e făcută pentru a te obliga pe tine să îţi salvezi viaţa, şi probabil, pe a celor din jur. Sunt nenumărate cazuri de patinaj artistic pe stradă care s-au sfârşit în spitale sau morgi. Sunt enorm de multe cazuri în care drumuri au fost blocate pentru că un idiot nu a avut cauciucuri de iarnă.

Îmi aduc aminte că anul trecut sau acum doi ani am fost prin ianuarie la Vatra Dornei. Ninsese toată noaptea dinainte. Eu aveam cauciucuri de iarnă. Nu-mi făceam probleme. În schimb, pe la Codrii Paşcanilor se circula numai pe un sens din cauza multitudinii de tiruri parcate involuntar în şanţurile de pe marginea drumului.
Pe europeană, după Moţca, plugul dezăpezise pe o singură bandă pe fiecare sens. Aşa că toţi participanţii la trafic circulau pe o singură bandă, în turmă. Şi cum viteza turmei era dată de cel mai prost membru, se circula cu 30 la oră. Am avut noroc de faptul că toată lumea mergea spre Suceava şi nimeni din sens opus. Doar așa am putut să circul cu o viteză normală, adaptată condiţiilor de drum, dar folosind cauciucuri de iarnă. Şi de ce trebuia să merg eu pe contrasens? Pentru că Gigel nu are bani de cauciucuri de iarnă, dar are pretenţii de călătorie cu maşina.

Şi revin la ideea de bază. Dacă esti prost şi pui abţibilduri pe cauciucuri în loc să îţi cumperi cauciucuri de iarnă şi, pe deasupra, mai încurci şi circulaţia fiindcă tu nu poţi depăşi 30 la oră, trebuie să plăteşti. O dată plăteşti amenda, fiindcă eşti vinovat de încălcarea legii. A doua oară plăteşti poliţia, fiindcă şi poliţistul tot noi, împreună îl plătim. Iar a treia oară plăteşti cu viaţa dacă reuşeşti să patinezi de pe vreun pod. De ce să nu fim noi o societate civilizată ai cărei membri sunt conştienţi de implicaţiile acţiunilor lor asupra celorlalţi şi să încercăm să ne trăim democraţia aşa cum a fost ea intenţionată, fără a pricinui daune celor din jur?

marți, 4 octombrie 2011

Reclamă la cancer pe pachetele de ţigări

Am citit recent o ştire legată de legislaţia din Canada pentru prevenirea fumatului. Mai exact, 75% din suprafaţa pachetului de ţigări trebuie să fie acoperită cu imagini reprezentând oameni pe patul de moarte. Îmi aduc aminte de evoluţia acestei campanii antifumat în România. 

La început a fost cuvântul. Adică toate pachetele aveau inscripţionate mesaje cu avertismente asupra consecinţelor fumatului. Fumătorii le-au ignorat. Apoi au venit imaginile. Chestii scârboase menite să te descurjeze de la fumat. Fumătorii au făcut bancuri pe seama lor. "Doamnă.... daţi-mi din alea cu cancer, că alea cu impotenţa mă îngrozesc teribil." Acum canadienii arată imagini cu oameni care mor sau au murit deja din cauza fumatului. Probabil fumătorii le vor ironiza şi pe astea. 

Şi nu pot să nu mă întreb: Care e următorul pas? Îmi închipui că ar ajuta sistemul sanitar prin scutirea unor cheltuieli dacă la fiecare pachet vândut primeşti un muritor de cancer acasă. Ar fi similar campaniei Coca-Cola cu sticlă returnabilă. Dacă o spargi, asta e. Dacă nu, o returnezi. Iei pachetul de ţigări cu muritorul de cancer ataşat şi dacă termini pachetul, returnezi muribundul la alimentară. Dacă moare înainte să termini pachetul, asta e. Ghinion. E responsabilitatea ta să-l îngropi. Dar mă gândesc la faptul că fumătorii tot vor ironiza şi acest demers. Vor lua muritorul şi-l vor atârna de retrovizoare sau îl vor pune la prăşit pe câmp. Care e următorul pas? Pachete de ţigări infectate cu antrax? Sau îţi fac implant cu celule canceroase la fiecare pachet? Oare legiuitorii îşi dau seama câte venituri aduc la bugetul de stat accizele la ţigări?

vineri, 30 septembrie 2011

Antreprenor de Iaşi - Ep. 6

Zilele trecute mi-am amintit de primul meu job. Şi dacă tot mi-am amintit, am zis să vă povestesc şi vouă despre modelele de business ale antreprenorilor români şi evenimentele rezultate din acestea.

Banii. Unii spun că sunt ochiul dracului, alţii că sunt combustibilul economiei. Eu spun că sunt mijlocul prin care societatea modernă funcţionează. Şi pentru că seria de episoade prezentată până acum se intitulează “Antreprenor de Iaşi”, banii, sau mai bine zis, obţinerea lor este scopul întregului articol. Aşadar am să vă prezint veniturile şi cheltuielile mele pe parcursul perioadei petrecute la sala de net. Am muncit aproximativ două luni. Munceam de dimineaţa de la 8 până seara la 8, cu o zi pauză. Aşadar munceam o zi da, una nu. Când eram la muncă consumam cam 2 cafele pe zi. Pentru a ușura calculul am să transform toate prețurile în lei noi, deși pe vremea aia încă circula leul “uşor”. Făcând un rezumat, reiese:

15 zile * 1.6 ron transportul * 2 luni = 48 ron
15 zile * 0.8 ron cafeaua * 2 cafele/zi * 2 luni = 48 ron
15 zile * 7 ron pachetul de ţigari fumat la sală * 2 luni = 210 ron
Cam asta e cu cheltuielile. Putem rotunji la 310 lei totul.

Venturile au fost în tranşe. Conform înţelegerii cu domnu’ Radu, trebuia să primesc 400 lei pe lună. La sfârşitul primei luni, când trebuia să primesc salariul, ardeam de nerăbdare să mă duc acasă la prietena mea pe atunci, actuala soţie, cu un buchet de flori cumpărat din primii mei bani munciţi. Sorbeam din priviri ceasul de pe perete în aşteptarea orei 8 seara, când trebuia să vină şefu’. La 7:30 se prezintă la sală domnu’ Radu cu un pet de bere la 2 litri. Cum sala era goală, domnu’ Radu mă invită frumos la masă și scoate dintr-un sertar două pahare de plastic, după care a început cel mai antipatic discurs auzit vreodată de mine. Poate şi fiindcă a fost primul pe care l-am auzit de acest gen, poate şi datorită faptului că eu nu ştiam cum să reacţionez la astfel de prelegeri, dar acesta a fost cel mai dureros discurs pe care l-am auzit.

Şi a început prin descrierea unei activităţi de antreprenoriat, prin care sunt asumate nişte riscuri şi cum exista riscul ca afacerea să nu meargă şi cum riscurile şi problemele apărute în activitate se răsfrâng asupra tuturor celor implicaţi, inclusiv asupra angajaţilor. Discursul a fost de aproximativ 45 de minute, timp în care prostul de mine a rămas perplex şi nu a putut decât să dea din cap aprobator la tot ce spunea domnu’ Radu. Deznodământul: am primit doar 200 ron şi promisiunea că restul banilor vin în maxim 2 săptămâni.

Peste 2 săptămâni am primit acelaşi discurs plus încă 100 ron. Si după încă 2 săptămâni sala s-a închis şi nu am mai primit nimic. Chiar şi în ziua de azi domnu’ Radu îmi e dator cu 500 de ron. Calculând inflația din perioada de atunci şi până azi, probabil are să-mi dea mai mult, dar nu mai contează. Lecţia învăţată a valorat mai mult decât banii primiţi. Per total, am cheltuit 310 ron și am încasat 300. Am avut o pierdere de 10 ron. Şi asta ca urmare a unui antreprenor. Concluziile care pot fi trase din poveste sunt evidente, aşa că nu are rost să le mai înşirui. De atunci nu mai înghit bullshit la negocieri salariale şi discuţii financiare. Totul e până la bani.

Iar în final de miniserial mai am o singură poveste să vă spun. Este vorba despre controlul de la Garda Financiară pe care l-am primit la următoarea sală de net la care am lucrat. Dar asta în următorul şi ultimul episod.

joi, 29 septembrie 2011

O viaţă poate depinde de tine

Acum câteva zile Manafu a scris un post pe blog prin care solicita ajutorul bloggerilor pentru o campanie "blind". Nu oferea nici o informatie despre campanie. Ştiindu-l un om bine intenţionat am răspuns apelului şi am decis să-l ajut. Şi am avut dreptate în decizia mea pentru că astăzi am aflat despre ce e vorba. Ne roagă pe toţi să susţinem campania “O viaţă poate depinde de tine”, realizată de către Asociaţia React. Campania îşi propune să micşoreze numărul apelurilor false la numărul de urgenţă 112.

Detaliile campaniei, aşa cum le-am primit şi eu pe mail, urmează:

Campania “O viata poate depinde de tine”, realizata Asociatia React, a pornit de la o serie de statistici alarmante cum ar fi:
- 3 din 4 apeluri la 112 sunt false urgente: 73% din totalul apelurilor inregistrate in perioada ianuarie-august 2011 sunt, practic, apeluri facute in joaca sau accidental de catre cei care suna, doar 27% sunt apeluri reale;
- La nivel national, judetul Covasna este judetul care a inregistrat cel mai mare numarul de apeluri false (in aceeasi perioada monitorizata de catre Serviciul de Telecomunicatii Speciale) - 86,86% apeluri abuzive. In Bucuresti, 1 din 2 apeluri sunt false (procentul apelurilor abuzive se ridica la 55,6%);
- La serviciul de urgenta 112, se inregistreaza peste 2000 apeluri/ ora; 60% din totalul apelurilor reale solicita interventia echipajelor medicale de urgenta;
- Orice apel fals inregistrat la 112 poate intarzia sau chiar determina moartea unei persoane care are nevoie reala de ajutor: in 2010, s-au inregistrat 8477 de victime grav ranite in accidente de masina (23 de oameni raniti grav/ zi)
- In ceea ce priveste masurile de prim ajutor, acestea “pot face diferenta intre viata si moarte”: dureaza 3 minute ca o persoana aflata in stop respirator sa moara, 5 minute pana la sosirea ambulantei si mai putin de 1 minut pana la deschiderea cailor aeriene printr-o manevra de prim ajutor.

Părerea mea e că sunt mulţi copii proşti care nu realizează ceea ce fac atunci când, pentru distracţie, dau apeluri la 112 pentru a face câte o farsă. Pe aceştia nu o să-i poată opri decât cei 7 ani de acasă. Dar dacă educaţia primită în acea perioadă e lacunară... singura soluţie e să aşteptăm să se maturizeze şi să le vină mintea la cap.

Spotul acestei campanii este foarte fain. Îmi place ideea că farsorul îşi murdăreşte mâinile cu sângele unei alte persoane care probabil ar fi avut nevoie de resursele pe care le-a ocupat el. Respect.

vineri, 23 septembrie 2011

Refresh artistic în Iaşi

Dupa ce am vazut la Visurat articolul despre concursul Pepsi pe Facebook am hotarat sa particip si eu. Concursul premiază o idee care sa schimbe oraşul în care trăieşti. Pentru aceasta pune la bătaie 20.000 euro. Am înscris şi eu o idee pentru oraşul Iaşi. 

Propunerea mea este înfiinţarea unei Galerii de Artă pentru tineri artişti. Mai exact am propus folosirea banilor pentru închirierea unui spaţiu şi amenajarea lui pentru a putea găzdui în mod corespunzător expoziţii de artă. Artiştii care vor putea expune complet gratuit în acest spaţiu sunt toţi tinerii ieşeni care nu au reputaţia şi nici resursele financiare pentru a putea expune în galeriile consacrate din Iaşi. 
Aşa cum am scris şi pe pagina concursului, ar avea prioritate în folosirea spaţiului tinerii care nu au avut nici o expunere şi sunt complet anonimi. Astfel Iaşi, oraş cultural, ar putea să-şi promoveze artiştii iar artiştii, la rândul lor, ar putea să promoveze oraşul Iaşi.
Daca veţi binevoi a da un vot adresa este: https://apps.facebook.com/pepsi-romania/idea/78

joi, 22 septembrie 2011

Vizita virtuală la Kaufland


Zilele trecute, la cumpărături în Kaufland am observat un lucru care mi-a atras atenţia. Fără să ştiu şi fără să-mi dau seama am ajuns din offline în mediul virtual. Eu nu pot să identific ce tehnologii folosesc oamenii aştia dar experienţa mea era identică realităţii. Dar ştiam sigur că eram în mediul virtual datorită raftului de cărţi pe care îl puteţi admira în pozele alăturate. Deasupra raftului scria mare "Universal Online Promotion". Aşadar eram în mediul online. Şi experienţa de realitate virtuală era aproape perfectă.

Pe lângă faptul ca puteam atinge şi simţi textura cărţilor, mai era şi mirosul specific de carte nouă amestecat cu jambon afumat de la raftul de alături. Spun totuşi că era "aproape" perfectă datorită faptului că lipsea un singur lucru care îl mai întâlnim în realitate: inteligenţa. Inteligenţa lipsea cu desăvârşire. Eu înţeleg faptul că editura sau magazinul sau librăria sau situl care a intrat în parteneriat cu Kaufland vrea să atragă cumpărătorii în mediul online, dar cum să scrii mare deasupra raftului de carţi fizice: "universal online promotion".


Încă un lucru: de când a devenit engleza limbă oficială de stat? Dacă vine badea de la ţară care nu ştie o boabă de engleză, ce înţelege el din mesajul de deasupra raftului? "Ia te uită, măiculiţă, s-o deschis bibliotecă în alimentară!!!"

Dar de... apa trece, prostia omenească rămâne.

luni, 12 septembrie 2011

Despre recruiteri... din nou

Se pare ca mai nou, recruiterii au renunţat studierea profilurilor posibililor candidaţi şi trimit oferte de joburi en-gros... poate pica ceva. Un astfel de mail am primit eu de la un recruiter din Bucureşti care arată mai degrabă a lista de cumpărături pentru piaţă decât propunere de colaborare. Nu e customizat, nu conţine nici un element care să mă facă să cred că respectiva persoană chiar vorbeşte cu mine şi nu se adresează tuturor oamenilor de pe planetă. Dacă ne uitam la paleta de joburi oferite, puteam sa fiu orice de la merchendiser la CEO şi tot găseam de lucru în lista lor.
Irina Moisescu has sent you a message.
Date: 9/12/2011
Subject: job opportunities - Bucharest
Hello,


If you have a moment, I'd appreciate your help. Please take a look on the positions below and let me know if you are interested to apply for one of them.
All the positions are available for Bucharest.

1. Senior Java Developer - web hosting company and software Development Company
2. C++ Developer (Linux) - web hosting company and a software development company
3. C++ Developer (Windows) - software development company
4. Java Architect - Telecom Company
5. Senior Software Developer (Java and/or C++) - telecom company
6. Technical Project Manager - telecom company
7. Database Expert - telecom Company
8. General Ledger (German speaker) - BPO Company
9. Ap Senior (German Speaker) - BPO Company
10. Procurement (German Speaker) - BPO Company

If interested please forward your resume to the address irina.moisescu@vonconsulting.ro mentioning in the email subject the position you are interested in.

If you are not interested kindly please forward this email to anyone you think would be interested in the position.

Thank you in advance!

Irina Moisescu

Recruiter
VON Consulting SRL www.vonconsulting.ro
Str. General Ernest Brosteanu nr. 15,corp B, Sector 1, Bucharest
Phone: + 40 21 3178545
Email: irina.moisescu@vonconsulting.ro

vineri, 2 septembrie 2011

Cele mai finale destinaţii

Aseară am fost la film: Final Destination 5 - 3D. Cinema-ul la care rulează a fost Cinema City, din Iulius Mall. Pe lângă reclamele plătite de mine despre care am mai vorbit, am văzut şi filmul. De fapt, mai bine spus, mi-am potolit instinctele animalice pentru încă o perioadă. Şi spun asta fiindcă tot filmul nu e altceva decât o suită de efecte 3D făcute să îţi potolească setea de sânge. Tot ce poţi vedea sunt creieri, sânge, maţe, carne arzând, cutii craniene străpunse de diferite obiecte şi alte minunăţii pe care omul a învăţat să le considere sângeroase după ce a trecut de epoca de piatră.

Dar instinctul animalic a rămas ascuns în adâncurile fiinţei. Dacă setea de sânge nu este potolită, ajunge să se adune până la punctul în care răbufneşte exploziv şi se ajunge la fapte reprobabile. Din acest motiv avem de fapt ştirile de la ora 5 şi toate celelalte ziare de scandal ce prezintă violuri şi crime cu un grad sporit de violenţă. Generalizând cauzele tuturor acelor fapte, putem aprecia că motivul acestor acţiuni este chiar setea de sânge şi instinctul de prădător dus până la un punct incontrolabil.

Astfel, filmele din seria Final Destination sunt chiar benefice. Şi spun asta datorită faptului că se observă o diferenţă între mediul urban, unde avem destule metode la dispoziţie pentru a potoli instinctele animalice şi mediul rural. Dacă noi, locuind în mediul urban, suntem dispuşi să urmărim un film sângeros sau să practicăm sporturi care ne potolesc aceste instincte, în mediul rural, unde metodele de “recreere” sunt mai rare sau lipsesc, se observă o violenţă mai ridicată. Adăugând şi consumul de alcool în ecuaţie, nici nu mă mai mir de ceea ce văd acolo. Dacă facem o statistică a ştirilor violente din cadrul calupului de la ora 5, putem observa că majoritatea au loc în mediul rural. Şi astfel justificăm necesitatea acestor filme. Dar sunt benefice până la un punct.

Există un echilibru între potolirea setei de sânge şi instigarea la violenţă. Ideea e să nu cădem în extrema cealaltă. Mă refer la faptul că, după un maraton de vizionări de filme în care singurele creaţii cinematografice vizionate sunt seria Final Destination şi Saw, sunt absolut convins că ajungi să mergi pe stradă şi să te aştepţi să vezi cum un trecător scoate drujba şi o înfinge în maţele altui trecător. Şi poate părea o normalitate atâta timp cât sistemul de valori îţi este dat peste cap temporar. Iar dacă tăria de caracter şi autocontrolul nu îţi permit ţie, ca fiinţă umană să distingi între realitate şi ficţiune, ajungi să intri în primul magazin, să iţi cumperi un topor şi să-l înfingi în prima persoană care ţi se pare că s-a uitat srâmb la tine.

Oricum ar fi, toată popularitatea şi motivul pentru care seria are încă succes sunt exact aceste scene de violenţă după care oamenii tânjesc. Altfel, nu ar fi avut acelaşi succes. Filmul nu are o acţiune prea complexă, personajele sunt simple, actorii sunt anonimi şi povestea e ştearsă. Efectele 3D cu sânge şi diferite obiecte care mai de care mai periculoase venind în viteză către tine, fac de fapt preţul filmului. Mie cred că îmi ajunge pentru o jumătate de an. Aşteptăm continuarea seriei.

joi, 1 septembrie 2011

Taxa pe shaworma

Vecinii noştri unguri, cei de peste graniţă, au introdus o taxă pe chipsuri. Adică se taxează suplimentar mâncărurile nesănătoase, care conţin prea multe grăsimi, sare sau zahăr. Instraurarea reglementării ar avea două scopuri. Primul este aducerea de venituri la bugetul de stat, iar al doilea este eliminarea obiceiurilor nesănătoase din alimentaţie. Iniţiativa a fost binevenită până în punctul în care doi jucători din piaţa respectivă au hotărât că nu mai deschid fabrici pe teritoriul Ungariei tocmai datorită acestei îngrădiri din partea statului.

Extrapolând taxa la plaiurile noastre mioritice, eu mă întreb care ar fi efectele aplicării unei taxe similare. Din câte îmi aduc aminte, s-a mai discutat taxa pe fast-food la noi dar nu am văzut să se implementeze vreo hotărâre de acest gen. Aşadar, nu s-a făcut nimic. Probabil că USL (Uniunea Shawormeriilor Libere) a uns rotiţele care trebuie astfel încât propunerea legislativă să se piardă prin mormanul de hârţoage de pe masa guvernului.

Mă mai gândesc şi la faptul că asemenea iniţiativă ar fi fost chiar benefică României, în măsura în care noi nu avem aceleaşi riscuri. Noi nu avem fabrici de produse de tipul junk food în România. Nici măcar planuri nu sunt pentru aşa ceva fiindcă România nu are infrastructură, aşadar nu este atractivă pentru investitori. Dacă nu avem de pierdut, înseamnă că avem doar de câştigat. Probabil că singura pierdere ar fi joburile a aproximativ 1000 de băieţi care lucrează în shawormerii. În rest, o ţară mai sănătoasă şi mai mulţi bani la buget.

Dar noi nu suntem în stare de aşa ceva. În schimb noi avem proiecte de lege pentru etichete mai moi. Nu de alta, dar etichetele moi nu mai zgârie cefele late îmbuibate de McDonalds.

miercuri, 31 august 2011

Reclame sadice la maşini

Zilele trecute mi-am adus aminte despre reclamele la Ford Sport Ka. M-am amuzat enorm atunci cănd le-am văzut prima dată şi acum, că le-am revăzut, au avut acelaşi efect. Astăzi am văzut o altă reclamă sadică la Hyundai Veloster. Sunt curios să îi cunosc pe oamenii de marketing ce au contribuit la realizarea lor. Presupun că, la ce idei au în cap, nu te plictiseşti cu ei la o bere. Le aveţi pe toate în continuare:

marți, 30 august 2011

Ce iese din pisică, şoareci mănâncă


Astăzi vreau să vorbim despre mentalitatea bărbaţilor. Mai exact vreau să descriu cazul unui american supărat pe femei în aşa măsură încât şi-a omorât aproape toată familia în weekendul de după Ziua Recunoştinţei din 2009, supărat din cauza evenimentelor anterioare. Motivul care l-a determinat pe bărbat să recurgă la aceste acţiuni au fost destrămarea familiei. Mai exact, cu ceva vreme înainte, într-o încercare de a îmbunătăţi viaţa sexuală a găsit o femeie şi a prezentat-o soţiei sale în vederea unei partide de menage-a-trois. Din acel punct lucrurile au luat o turnură nefericită deoarece soţia sa a început o relaţie chier cu femeia pe care el o adusese pentru relaţii sexuale. Mai apoi soţia a intentat divorţ pentru a renunţa la bărbat si pentru a continua relaţia cu femeia respectivă.

Bărbatul, adus în pragul disperării de faptul că îşi vedea familia destrămându-se a hotărât că trebuie să se răzbune. Astfel, a mers la locuinţa bunicii soţiei, acolo unde stătea soţia împreună cu cei trei copii, două fete şi un băiat. Acolo el a început să omoare. A început cu cea care i-a distrus viaţa, adică nevasta. După s-a răzbunat pe femeia de la care pornise tot neamul femeiesc ce-i distrusese viaţa, adică pe bunica soţiei sale. Probabil a considerat că ea e sursa răutăţilor şi răul trebuie stârpit de la rădăcină. După ce a omorât-o pe bunică, a considerat că face un serviciu tuturor bărbaţilor de pe Pământ prin faptul că nu lasă perpetuarea neamului femeiesc ce l-a distrus. Aşa că a ucis şi cele două copile care locuiau cu mama lor. Singurul care a scăpat măcelului a fost băiatul de 12 ani. Probabil a scăpat si datorită faptului că era singurul care nu l-ar fi părăsit pentru o relaţie cu o lesbiană.

Deznodământul poveştii este că bărbatul riscă pedeapsa capitală. Dailymail povesteşte cum bărbatul a stat drept şi nu a schiţat nici o emoţie când s-a dat verdictul: vinovat. Acum este în aşteptarea pedepsei. Probabil omul e împăcat cu ideea că oricum a rămas fără familie şi nu mai are pentru ce trăi, dar e mulţumit că a scăpat lumea de femeile care i-au otrăvit viaţa.

In altă ordine de idei, în timp ce americanii se răzbună pe femei, se pare că românii le iubesc prea mult. Ba chiar le iubesc pe toate. Altfel nu îmi explic cum e posibil ca nişte tineri să violeze bătrâne la vârste extrem de înaintate. Şi aici nu mă refer la cazuri izolate. În ultima perioadă s-au întâmplat din ce în ce mai des cazurile de gerontofilie. Numai în zona iaşiului s-au semnalat săptămâna trecută două cazuri. Primul caz prezintă o bătrână de 70 de ani care a fost ţinta unui viol în grup. Probabil că în Prisacani, localitatea în care s-a întâmplat minunăţia există un club al violatorilor gerontofili. Iar la întâlnirile zilnice se prezintă diapozitive cu femei goale, toate peste 70 de ani. Se fac topuri ale bunăciunilor din sat şi se împart sarcini de urmărire ale femeilor singure. Probabil că ei îşi imaginează că fac un bine prin aducerea unui strop de fericire femeilor singure. Dar rezultatul întreprinderilor clubului nu a fost probabil cel scontat.

Al doilea e cazul unei bătrâne de 88 de ani care a fost bătută şi violată de un tânăr. Tânărul, amorezat peste măsură a scos-o pe femeie în sat la câteva întâlniri şi păreau că lucrurile merg foarte bine în relaţia lor. El o ajuta la treburile gospodăreşti şi era un adevărat gentleman în societate. Singurul plan pe care nu s-au potrivit a fost cel sexual. El era un adept al sado-masochismului. Ea îi refuza practicile în mod frecvent. Astfel s-a ajuns la cazul în care, într-o seară, după ce a vizionat filmul porno “Dă-i cu biciul pân’ la ziuă”, tânărul a încercat să reproducă scene din film împreună cu iubita sa. Rezultatul din nou nu a fost cel scontat şi s-a finalizat cu spitalizare.

În ambele cazuri este de remarcat dragostea purtată de tineri pentru femeile în vârstă. Chiar dacă sunt încă învăţăcei, ei îşi dau silinţa pentru ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine pe plan sentimental. Penibil.

luni, 29 august 2011

Despre reguli şi motociclişti

Am tot văzut prin presă şi prin blogosferă articole legate de motociclişti şi despre faptul că nu le sunt respectate drepturile în trafic. Toţi se plâng de faptul că ceilalţi conducători ai autovehiculelor nu îi bagă în seamă. Toţi se plâng de faptul că se produc nenumărate accidente în care motocicliştii îşi pierd viaţa din cauza neatenţiei şoferilor de vehicule pe mai mult de 4 roţi. Şi, sincer să fiu, m-am cam săturat de plânsetele lor. Eu chiar mă întreb câţi dintre motociclişti îşi cumpără bolizi de sute de cai putere şi circulă regulamentar. Mă refer la respectarea legislaţiei şi, mai ales, a vitezei maxime admise pe drumurile patriei.

Eu nu cred că există măcar unul dintre ei care să nu fi încercat limitele animalului de sub el. Fie că e sub pretextul că e drumul gol, fie că e noapte şi nu circulă nimeni, tot s-a întâmplat la un moment dat să accelereze peste limita de viteză pentru a potoli nevoia de adrenalină. Iar când se întâmplă acest lucru, este inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să se producă un accident.

E drept că majoritatea îşi pun capăt singuri zilelor, dar mai sunt şi cei care mai iau un suflet nevinovat cu ei. Exact aşa s-a întâmplat recent în Bucureşti când un motociclist a spulberat un pieton de pe trecere şi l-a omorât instant. Şi cazul anterior nu este unicat. S-au întâmplat şi alte incidente în care setea de adrenalină a motocicliştilor se termină cu pomeni.

Iar depăşirea vitezei nu este singurul păcat de care se fac vinovaţi motocicliştii. Pe mine în mod deosebit mă deranjează faptul că ei consideră dunga continuă sau punctată care delimitează benzile ca fiind bandă dedicată şi exclusivă pentru motociclete. Şi astfel, la semafor, mă trezesc cu un huruit de motor lângă mine, deşi ştiam că era alături o amărâtă de Dacie. Iniţial, am crezut că şi-a tunat omul motorul mașinii şi mă provoacă la o liniuţă. Dar, când întorc privirea, mă întâmpină o creastă roz ataşată la o cască de motociclist. Iar în momentul în care s-a făcut verde pleacă în trombă ca să ne arate nouă, muritorilor de rând, că el este şmecher cu doi de “şm” şi are bolid care ne lasă în praf.

Iar pe lângă acest aspect, mai e şi slalomul pe care l-am văzut de câteva ori în Copou printre maşinile participante la trafic. O singură greşeală din partea vreunui alt şofer şi îi vezi cu dinţii împrăştiaţi pe asfalt. Dar inconştienţa lor nu le permite să conceapă faptul că se pun în pericol, în primul rând, pe ei înşişi şi în al doilea rând pe noi, ceilalţi şoferi.

Sper să nu se înţeleagă că am ceva anume cu motocicliştii. Şi eu sper ca într-un viitor cât mai apropiat să fiu posesor de permis de conducere categoria A şi să-mi cumpăr o motocicletă. Şi sunt sigur că există şi motociclişti conştienţi care testează limitele bolizilor pe circuite special amenajate în acest scop. Acest articol nu se referă la ei. Eu sunt supărat pe ceilalţi nebuni, nebuni care nu respectă regulile de circulaţie rutieră şi care mai au şi tupeul să se plângă atunci când greşesc.